Aşii mei au valoarea unei quinte roiale, pentru că prin hazard şi interes am ajuns şi la zonele imediat apropiate: mănăstirea fortificată şi şanţul de apărare corespunzător zidului de incintă de lângă Poarta Elisabeta, biserica de peste drum, tot Sfânta Elisabeta; spitalul medieval şi la sud, zidul de apărare; subteranele din actuala curte a Casei Parohiale Evanghelice; Primăria Veche; peste drum: Casa cu Lei şi vecinele, iar aproape atâtea locuri bune de cercetare arheologică că lista ar fi plictisitor de lungă. Cu alte cuvinte, un regal arheologic pe verticală în timp şi pe orizontală, atât  cât a putut satisface  lăcomia arheologică.

De la început atrag atenţia că textul nu respectă o anumită ordine. Veţi găsi concluzii la început şi un subiect important spre sfârşit. Comentariile asupra cercetărilor de teren sunt întrerupte de amintiri despre colaboratori, cărora le datorez măcar câteva cuvinte. Doresc ca textul să devină intim, aşa cum este intim viul din pământul oraşului. Ruinele sunt multe, zic unii; niciodată prea multe dacă le însufleţeşti prin dăruirea pentru aproapele tău.

Am văzut zeci, poate sute de metri de şanţuri săpate de excavator mai adânc de 1,50 m, aşa încât am o imagine de ansamblu asupra depunerilor arheologice şi straturilor geolo­gice. Interesant pentru evoluţia aşezărilor uma­ne este constatarea că stratul de lut gal­ben sau maroniu ferm, peste care s-a de­pus solul vegetal (strat bun pentru agricultură) este evident doar pe marginea nordică a terasei superioare, acolo unde s-au ridicat biserica şi casa parohială, apoi Casa Artelor şi unde s-au amenajat gropile de provizii (de bucate).

În marea suprafaţă a pieţelor centrale, straturile de depunere şi solul mâlos coboară sub 1,50 m, solul galben fiind evident spre adâncimea de 2 m. Concluzia este a unei adâncituri naturale în care a băltit apa. Vorbim în ere geologice.

Terasa de jos avea nivelul natural firesc format din nisipul şi mâlul adus de pârâu. Nisipul galben cu bobul mare, adică solul natural, s-a văzut bine în şanţurile săpate pe panta terasei spre Oraşul de Jos. În solul natural am văzut bucăţi de lemn, unul pietrificat în zona învecinată Casei Albastre; cel negru, mâlos, a păstrat resturi din pielea animalelor, folosită de meşteri.

Solul a fost mai uscat, puţin afectat de băltiri în colţul Pieţei Mari cuprins între Casa Albastră şi Biserica Romano-Catolică. În terenul de acolo au fost amenajate gropi de provizii (bucate), protejate de o împletitură de crengi şi lut. Cu alte cuvinte, în afara poziţiei strategice de pe marginea nordică şi nord-vestică a tera­sei, cadrul natural nu a atras coloniştii. Terasa de jos a fost amplu drenată pentru a deveni locuibilă, ceea ce s-a întâmplat mai târziu şi cu terenul mâlos din centrul terasei de sus.

Biserica/Mănăstirea Minoriţilor,

de la capătul străzii 9 Mai

Periferia periferiilor a fost la marginea mlaş­tinilor, loc  de aşezare doar pentru călugării cerşetori. Mănăstirile au dispărut, semnele de întrebare au început să apară. Şi de acolo, controversele. În disputa cu istoriografia să­seas­că despre poziţionarea minoriţilor la mar­ginea oraşului am un singur argument simplu, dar decisiv: numai într-o mănăstire de călugări puteau fi îngropaţi doar bărbaţii. Istoriografia săsească o ţine morţiş: acolo era o mănăstire de maici, clarisele. Intrând în polemică cu aşa autoritate istoriografică m-am încăpăţânat să cercetez locul de vizavi, unde erau tradiţional plasaţi fraţii călugări minoriţi. Nu am găsit nici un schelet, dar nici o bună şansă economică să merg mai departe cu cercetarea. Regulile economiei de piaţă bat arheologia. Există în lumea modernă alte priorităţi.

Căutările la Mănăstirea Minoriţilor au fost dificile. Nu ştiam prea multe despre minoriţi: de exemplu că la un moment dat au renunţat în plan la o navă laterală pentru a nu segrega  credincioşii din afara comunităţii de călugări. Mai mult, călugării angajaţi în apărarea comunităţii laice au înlocuit nava laterală cu un turn de apărare masiv. Apăruseră nevoile superioare, specifice locului şi timpului.

Nu se ştia nici că la început, călugării ridica­seră în grabă o casă din lemn, incendiată la scurt timp. Cu atâtea inovaţii şi căutări, le putem trece cu vederea faptul că fundaţia zidului de vest al bisericii a fost trasată strâmb. În elevaţie cred au mai îndreptat lucrurile. Poate. Planul era amplu, uşor se putea greşi. În comparaţie, nava capelei  din Sălişte de doar 3X4m avea acelaşi defect: zidul de vest ieşea din planul dreptunghiular. Nu cred că din această cauză a pierit.

Minoriţii, ca şi dominicanii sibieni, au fost stâlpi ai spiritualităţii occidentale în mlaştinile de la marginea aşezării. Marginile terasei de jos erau inundabile, dar nici terasa de sus nu era cu mult mai sănătoasă, ceea ce se vede şi acum în pereţii caselor.

În anii minoriţilor am cunoscut două doam­ne arheolog spre care gândul meu se îndreap­tă cu recunoştinţă. Doina Benea a trecut în lumea drepţilor. Numele cercetătoarei berlineze nu mi-l aduc aminte. Nu pot uita că toată bibliografia despre călugării minoriţi am primit-o de la ea. Au fost două colege ca două surori în timpuri nu prea uşoare.

Corul Bisericii Minoriţilor (de ce oare ziariştii se încăpăţânează să-i spună a "minorită­ţilor"?) a fost demolat cu o hotărâre de guvern prin care statul recunoştea valoarea dar se spăla pe mâini, o politică bună în orice timp.

Biserica Azilului

Biserica Azilului, la fel de importantă, a fost salvată de două ori: o salvare pe secol. Mitropolitul de bună pomenire Antonie a plănuit-o biserică parohială. Biserica Mino­riţilor decăzută în locuinţe era mai greu de refăcut şi periferică, dar drumul spre refunc­ţionalizare a Bisericii Azilului nu fost nici el nici scurt, nici uşor. O clădire clasată monument istoric (şi Biserica Minoriţilor era trecută în lista monumentelor istorice) trebuie cercetată, proiectată. Prin anii '90 nu se punea problema finanţării. Relaţiile vechi funcţionau. Nu pot explica întârzierea sfinţirii ei decât prin ceea ce biserica numeşte încercări. Cu doamna Floare de bună amintire (numele era altul, dar parohul o rebotezase  mai plăcut urechilor) am bătut pe la uşile noilor autorităţi, cerând statut juridic. Proiectul vechi fusese legal depăşit. Altul nou era scump. Si lumea era mai scumpă. Totul trena, în afara cercetării arheologice anuale. Interesul trebuia menţinut; cercetarea subsolului era spectaculoasă, dar nu ţinea loc de interes politic local. Şi aici trebuie să amintesc zdroaba arhitectului Szobi Guttmann.  Propunerea lui din anii 2007 etc. era fezabilă, social bine primită, dar haina bisericească se decolora.

Mi se pare inutil să repet rezultatele cercetării arheologice de la Biserica Azilului. Durata ar fi  un record local. În urmă rămân două studii monografice şi multe articole. Public am oferit gratuit cartea bilingvă. Lumea s-a ruşinat şi nu a reacţionat. Eu şi mulţi ne bucurăm că avem o nouă biserică veche.

Studiile arheologice ale monumentelor sibiene, chiar cele  monografice rezultate din cercetarea exhaustivă cu aura de săpătură de salvare au fost traduse şi publicate în edituri legate de Occident. Interesul era ca infor­maţiile să intre în circuitul vestic. El însă a funcţionat intens numai dintr-o direcţie. Nu eram în marea familie a europenilor şi cercetarea locală a rămas la periferia atenţiei. În general, bunele sentimente pentru trecut s-au diminuat la noile generaţii, chiar şi în Vest. Rămânem  aşadar cu interesul local, cu cercul restrâns de pasionaţi, în vârstă.

 Vreau  să repet mai la început, nefiresc pen­tru publicarea unei cercetări extinse,   conclu­ziile generale ale  arheologiei monumentelor importante aflate la periferii:

1. Călugării minoriţi au atins la Sibiu porţile Orientului şi au pus bazele unui avanpost al creştinătăţii occidentale, cu forme de viaţă specifice locului. Fără cercetare arheologică şi analiza istorică, informaţiile istorice de bază rămâneau la nivelul secolului al XIX-lea.

2. Instituţia spitalelor medievale occidentale a ajuns la Sibiu tot în numele şi pe calea  creş­tinătăţii latine, dovedind că formele culturale vestice se pot adapta specificului local. Până la anul 1300, spiritual vorbind, comunitatea sibiană era închegată cu instituţii ferme: prepozitură, parohie, călugări cerşetori, spital al ordinului Sfântul Spirit. O comunitate a bunilor creştini. Mai există spiritul începuturilor?

Al  patrulea as din mânecă va apărea mai jos. La mulţi ani după evenimente, munca de pe teren şi goana după bibliografie par iluzii din lumi paralele.

Neînsemnate însemnări

arheologice despre alte

siteuri şi monumente sibiene

În urma cercetării de teren hotărâte  şi a analizei istorice contextuale în timp, propun  câteva note asupra dezvoltării în timp a variatelor structuri ale oraşului medieval.

Să începem cu fortificaţiile de apărare având în vedere rolul de lor atunci, chiar în războaiele moderne. Fortificaţiile medievale se trăgeau din modele antice, din tipuri cunoscute. Ele trebuie doar analizate  în context istoric al Evului Mediu.

 În Evul Mediu deplin cristalizat, cum a fost cel în care s-a făcut colonizarea germană, colectivităţile închegate, sedentarizate, având perspectiva sigură a evoluţiei îndelungate îşi puteau planifica un sistem durabil de apărare. Când erau mai mici şi neajutorate, puteau spera doar la ajutorul celui mai puternic, cum a fost, la Sibiu, al bisericii şi Prepoziturii, al instituţiei comitatului. Un sistem de apărare închegat, dezvoltat în timp, trebuie căutat doar pe terasa de sus în zonele strategice, cu apărare naturală şi vizibilitate pe valea râului, care era şi el cale de acces.

Deşi terenul a suferit în timp, el păstrează urme ale fortificaţiilor din material aşa zis uşor, adică din pământ şi lemn. Urmele le căutăm acolo unde, teoretic  le-ar fi plasat un condu­cător cu experienţa vieţii: la marginea terasei, unde se ajungea după escaladarea pantei. Orice bucată de teren în afara valului spre pantă putea fi folosit de agresori pentru regrupare. Stâlpii de lemn descoperiţi arheologic în interiorul Pieţei Mici, în front cu casele actuale, pot fi atribuiţi unei palisade numai dacă acceptăm ipoteza unei incinte duble. Greu de susţinut însă ipoteza, pentru că nucleul aşezării, biserica şi Prepozitura, rămâneau în afară, vulnerabile. Din nefericire, nu există urme arheologice, doar presupuneri.

Folosirea lemnului la cel mai vechi sistem de apărare e sugerată de mai multe urme descoperite în umplutura şanţului sau pe malul lui în zona imediată Turnului Sfatului. Oricum, un sistem de palisadă, cum se folosea în preistorie sau mai târziu ca un simplu gard de lemn, ca cel din umplutura şanţului de apărare de lângă Poarta Elisabeta, este greu de imaginat  pe baza urmelor arheologice rare şi de cele mai multe ori lipsite de consistenţă.

Despre palisadă, o mică notă. Printr-o probabilă analiză exclusiv contextuală, o palisadă din lemn era căutată de partea de arhitecţi-istorici în multe zone şi în diverse perioade. În terenul marcat de săpături nu am văzut resturi de palisade decât în zona Porţii Elisabeta. Raritatea unei asemenea desco­periri şi tinereţea anilor mi-au permis să recuperez şi conserv lemnul arheologic. Nu contenesc să-i mulţumesc domnului Iovu Ptolomei pentru efort şi realizare. Nu am primit premii, nici laude. Ne-am făcut doar datoria. Gardul din împletitură de lemn era aşezat  în contraescarpa şanţului de apărare aşa cum s-a aflat şi la castelul din Făgăraş. Nu a fost uşor să găsesc analogia.

Nu am văzut urme evidente  ale unui val decât în grădina din spatele clădiri cu numărul 22 din Piaţa Mică. E greu însă să dezvolţi ipoteze credibile pornind de la un singur exemplu. Fără şansa cercetării şanţului de apărare din zona Turnului Sfatului, sau numai cu descoperirile arheologice din curtea plăcerilor de la Primăria Veche nu puteam (vorbesc şi în numele colaboratorilor care au lucrat pe teren şi în arhive), concluziona doar din reţeta  strămoşilor istoriografi saşi? Oricum, ei sunt şi acum baza credibilităţii!

Cei care au taluzat terasa dinspre Muzeul de Istorie Naturală a Sălii Thalia ne-au dat voie  să vedem pentru o clipă profilul şanţului incintei de apărare mature, a ultimei fortificaţii medievale. O imagine nesperată pentru sărăcia finanţării arheologiei medievale sibie­ne. Cu avântul arheologic al timpurilor apuse am ajuns, împreună cu colegul Mircea Dan Lazăr, trecut într-o lume sper mai bună pentru el, pe fundul şanţului de apărare. Interesul  cotei de sub adâncimea de mult sub trei metri a fost stratul de mâl depus pe icul şanţului şi un fragment de strachina sgrafitată

În interiorul Sălii Thalia am plecat de la stratul de beton comunist, am trecut prin sistemul de încălzire interbelic până la tunelul de sub edificiu. Cine îşi aminteşte că Fred Nuss de bună pomenire a publicat un anunţ de 1 aprilie despre descoperirea excepţională a unui cufăr cu bani şi a ilustrat anunţul cu o imagine a tunelului? Repet: tunelul boltit permitea apei din şanţul de apărare intersectat de Turnul Gros să treacă pe sub ziduri. Aşa cred eu.

Cercetările continuă şi după 2007

Nu am ratat nimic din ceea ce putea fi cercetat arheologic în planurile de reabilitare ale oraşului sub imperiul lui 2007. Asistenţa arheologică la reabilitarea zidului de apărare de lângă strada Manejului urmată de săpătură manuală, controlată (ambele cu ajutorul regre­tatului domn Fink) le am făcut pe ninsoare. Domnul Fink era entuziast, domnul Crăciun la fel, dr. Mircea Dan Lazăr nu era departe. Florin era şi el  din echipă. Acolo i-au dezumflat anvelopele bicicletei. Pedeapsa nu a avut efect pentru că era colegială. Alte vremuri, altă stare de spirit, alţi oameni.

Segmentul de zid de apărare mai înainte menţionat l-am buchisit arheologic cât am vrut. Trecuse nebunia lui 2007. Nu am aflat nici o  urmă de fortificaţie anterioară cum ieşea de  pe masa arhitecţilor-istorici. Am văzut în schimb cât de temeinic se construia în Evul Mediu. După ce am atins talpa piciorului  de sprijin al unui arc de descărcare eram aşa de ud şi obosit încât am aruncat bocancii înnoroiţi de şantier pe fundul gropii. Erau şi ei comunişti. Deveneau relicve arheologice. Dincolo de zid m-am adâncit serios în iazul protector al zidului de apărare de la marginea oraşului. Multă săpătura pentru puţine rezultate.

Nu fac decât să amintesc cercetarea arheologică întinsă pe trei ani de la Poarta Ocnei, strada Zidului şi Turnul Pulberăriei, locuri aflate la periferia aşezării. O întreagă zonă încărcată cu informaţie arheologică aşteaptă să fie pusă în circuitul turistic. E greu să spun dacă acolo mai e de găsit ceva surprinzător.

De fapt nu am căutat senzaţionalul, vânat, cu cerbicie, chiar fabricat azi de mass media; doar am vrut să pun cât mai multe puncte pe o harta arheologică a Sibiului. La sfârşit mi s-a părut puţin interesat să număr câte puncte am atins. Nici pe alţii nu i-a interesat. Un record neîmplinit!!!

Case pe terase

Perseverenţa cu care am săpat curtea plăcerilor de la Palatul Altemberger a fost încununată de descoperirea conturului unei construcţii din material perisabil din prima etapă de colonizare săsească, în funcţiune  în secolul  al XIII-lea. Datarea este sugerată de poziţia stratigrafică, cel mai de jos nivel de locuire şi de ceramica medievală recuperată doar fragmentar. Construcţia a fost amenajată direct în solul vegetal. E adevărat că la acest nivel au apărut puţine fragmente istorice preistorice, dar nici urmă de construcţie a  celor din cultura Coţofeni.

Ceramica medievală, de fapt resturi arun­cate în groapa casei este deosebită, supe­rioară datorită arderii intense şi unor forme frumos ornamentate, ştampilate, prezente aici şi în Piaţa Huet în forme întregi. Cei ce caută evoluţia liniară a ceramicii medievale vor fi contrariaţi, dar ceramica primului val de colo­nizare poate fi considerată la o primă vedere superioară ceramicii din secolele XIV-XV, cu forme comune, buza răsfrântă, arsă bine în cuptor. Culoarea nu este la fel de plă­cută ochilor. Dispare tipul de ulcior cu corpul alungit sau bombat atribuit din exces sentimental la Alba Iulia culturii de sorginte bizantină.

Casa saşilor din primul val de colonizare era una mică, cu podeaua adâncită şi o groapă interioară, cu şanţuri de scurgere exterioare . Seamănă prin simplitate cu borde­iele preistorice. Şi acelea au folosit lemnul şi lutul ca materiale de construcţii.

 Arheologul care a săpat înaintea mea în terenul menţionat a găsit ceva. De acolo el a pornit ipoteza bine primită a unei aşezări autohtone, presăseşti. Poziţia pe marginea terasei, un punct bun de observaţie era firească noilor veniţi, fie în preistorie, fie în Evul Mediu. Contextul istoric este însă favorabil ipotezei unor colonişti germani. Tot acolo ne duce cu gândul stratigrafia şi materialul ceramic din locuinţa cu podeau adâncită descoperită în săpătură în zona actualului Teatru Gong, pe terasa inferioară. Ambele locuinţe au fost incendiate, lutul a devenit roşu, lemnul s-a transformat în cărbune şi cenuşă. Este  la îndemână să atribuim incendiul hoardelor de migratori care au distrus şi nivelat cultura primului val de colonişti. La urmele unei a treia construcţii de acest fel am ajuns în locaţia actuală din strada Avram Iancu, nr. 11. Casa de acolo a fost refăcută după primul incendiu şi din nou arsă. Urme de lut ars de pe primul nivel de locuire medievală  am mai văzut în subsolul unei case din Piaţa Mică. Sunt prea puţine pentru a dezvolta subiectul unei aşezări formate de primele valuri de colonişti? Cine ştie? Mi-aş fi dorit o cercetare arheologică extinsă, sistematică unde să văd relaţii strati­grafice clare între culturile istorice presăseşti  şi cele occidentale, între culturile vestice flamande şi saxone. Migratorii şi noile valuri de colonişti, dezvoltarea rapidă a oraşului au distrus ceea ce era vechi.

În perioada de avânt spre Occident înainte de 2007 apăruse ideea că discuţiile despre importanţa arheologiei ar fi exagerate, că oriunde sapi, dai de ziduri vechi. Aşa e, dar mai jos de zidurile vechi, şi ele din patrimoniu arheologic, sunt urmele primilor valoni, fla­manzi .Nu oare urmaşii lor au facilitat intrarea Sibiului în competiţia pentru titlul de capitală culturală europeană? Nu am găsit în nivelul stratigrafic în discuţie arme şi pinteni ca să  justific ipoteza lui Horst Klusch de bună amin­tire, că locuitorii germani sunt urmaşii unor grupe de cruciaţi declarate dispărute. Primele valuri de colonişti după puţinele urme desco­perite aveau locuinţe modeste, cu o cameră.

Multe pagini s-au scris despre casele din lemn şi chirpici din Evul Mediu local. Casele cu paianta sunt specifice Evului Mediu vestic şi unor categorii sociale de mijloc. În listele de case din secolul al XVIII-lea la care am avut acces, casele din lemn nu sunt în majoritate nici la limita dintre oraşul de sus şi cel de jos.

Terenul viitorului Palat Altemberger

şi Primăria Veche

Curtea mică şi cea mare,  interioarele, pivniţele au beneficiat de 10 ani de cercetare arheologică. Cu ea am trecut revoluţia din 89 de la munca voluntară la cea plătită, de la teh­nica bazată pe săpătura manuală la cea mixtă, în urma excavatorului, de la analiza simplă în baza datelor de teren la cea arheometrică promovată atunci de  profesorul Gheorghe Lazarovici cu ajutorul institutelor de cercetare.

Mie mi- a fost de folos colaborarea cu Institutul de Fizică de la Bucureşti- Măgurele. Aveau în portofoliu un studiu al compoziţiei aurului dacic şi au crezut din fericire pentru mine că aliajele de la Primăria Veche îi ajută.

Interesul s-a concentrat pe descoperirea în săpătură mecanizată urmată de două dezveliri cu mijloace manuale a unui fragment din tiparul din lut a unui clopot de biserică. Apropierea de biserica parohială face uşor de acceptat ipoteza comanditarului. După 20 de ani, am mai găsit asemenea urme din lut ars mai aproape de biserică. Norocul a fost cât roata carului, asemenea tipare de material perisabil dispărând în timp. Colegii fizicieni au încercat să intre cu comunicarea subiec­tului în literatura de specialitate din mediul academic britanic. Periferia ajunge cu greu în centrul de interes exclusivist. Publicarea rezultatelor cercetării în toate formele ştiinţifice şi de popularizare  cunoscute din limba română, inclusiv în limba germană îmi oferă satisfacţia locală suficientă.

Tiparul din lut are o dublă cămaşă între care se toarnă aliajul viitorului clopot. După ce aliajul se întărea meşterii spărgeau  cămaşa. În situ rămâne baza tiparului interior şi fragmente din lutul ars. Am găsit în groapa cuptorului o bucată de aliaj scurs pe podeaua gropii, material de studiat pentru fizicieni. Ultima dezvelire, de data aceasta completă a tiparului, a fost în 1994.Studenţii care au făcut săpătura sunt acum, după 20 de ani  profesori, muzeografi, consilieri. Amintiri frumoase.

Săpătura arheologică în curtea interioară a fost rodul muncii unor săpători puternici, profesionişti, cum lesne găseai după 1990. Am săpat adânc şi cu grijă până la baza depunerilor arheologice. (va urma)