Descinderile polițiștilor în casele interlopilor din apropierea Capitalei, acțiunile de forță și toate știrile de răsunet din ultima vreme, care duc cu gândul la un stat bine organizat și eficient, au readus în spațiul public îndoiala așezată înaintea tresăririi de încredere. Oamenii au început să se întrebe dacă „săltarea” bătăușilor sau captura de cocaină de la Nădlac nu sunt cumva niște acțiuni cu iz electoral, încercări de mobilizare care să îi furnizeze alegătorului un sentiment de siguranță, încrederea că trăiește într-un stat de drept.

Oare de ce ne mirăm când lucrurile funcționează așa cum ar trebui? Pentru că în balanța în care am așezat întâmplări mai vechi și mai noi, în talerul în care stau ineficiența și corupția regăsim mult mai multe exemple decât în cel în care s-au rătăcit succesele dreptății. Ni s-au înșurubat în conștiință temeri, frustrări și convingeri legate de ineficiența statului, de duplicitatea lui și chiar de pactul cu grupările unor oameni nu tocmai cumsecade. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută în urmă cu vreo 15 ani. Am mers să îmi schimb pașaportul, plătind, dacă îmi amintesc bine, o taxă de urgență. Când le-am spus unora, ca fapt divers, că fusesem să depun actele și să fiu „tras în chip” pentru noul document, m-au întrebat, cu un firesc ce m-a uluit: „Păi, nu ai pe cineva la care să te fi dus?”. Le-am răspuns că nu aveam de ce să merg „la cineva”, pentru că lucrurile s-au derulat simplu: am dus actele, am plătit taxa, am pozat și în câteva ceasuri m-am dus să ridic pașaportul.

De ce să fi apelat la cineva, când procedura era simplă și la îndemână? M-au privit cu un soi de compasiune, ca pe un rătăcitor prin jungla pilelor. Am încercat să le explic că ar fi durat mai mult să caut vreun cunoscut, să conversez cu el suplimentar, să-i duc actele, el să vorbească „cu cineva” și că, în fond, o astfel de abordare nu avea niciun rost.

Degeaba: păream cel mai bizar locuitor al burgului, de vreme ce mă dusesem, ca fraierul, la ghișeu, neîncercând să-l identific pe acel „cineva” care să mă ajute să obțin ceea ce puteam primi mult mai simplu. Atât atunci, cât și acum, mentalitatea reprezintă una din marile probleme ale României: nu credem în teoria care spune că drumul cel mai scurt dintre două puncte este linia dreaptă și că normalitatea e o stare ce-și poate stabili domiciliul pe termen lung pe plaiurile noastre. E drept, mentalitatea asta găunoasă ne-a fost și ne este cultivată de toate mizeriile și încrengăturile deversate asupra noastră din unele instituții ale statului.