Uneori țara asta pare un film horror. Ni se livrează știri despre ”spitalele groazei”, ”azilele groazei”, ”orfelinatele groazei”, iar asta se întâmplă cu o ciclicitate înfricoșătoare, ce sugrumă optimismul celor mai mulți. E adevărat, uneori se apasă abuziv pedala emoțională, jurnaliștii supralicitează și împing realitatea către ghețușul senzaționalului. Nu există pădure fără uscături, așa că și în breasla gazetarilor sunt destui rătăciți, cioplitori în lemnul știrilor false, al dezinformării, al exagerării. Și totuși, așa cum sunt ei, detestați de o parte a publicului, jurnaliștii sunt cei ce aduc înaintea tuturor derapajele, matrapazlâcurile și încrengăturile de tot felul. Oricât și-ar dori unii (mai ales politicienii) ca presa să nu se ocupe decât cu laude, lucrurile s-au schimbat, iar rolul ei de sistem de alarmare a intrat în conștiința multora. Să ne închipuim că toate nenorocirile, de la abuzurile politicienilor și demnitarilor, până la cele ale bestiilor ce batjocoresc bătrâni și copii lipsiți de apărare, nu ar fi fost semnalate de presă. Să presupunem că episoadele recente de la 2 Mai și Botoșani nu erau aduse în fața publicului. Ce s-ar fi întâmplat? S-ar fi scurtat mult drumul dintre faptă și mușamalizare. Poate că uneori reporterii zeloși exagerează, îi mai dau la coaste limbii române, dar nu trebuie ignorat total rolul lor de avertizori. Canalele de comunicare s-au diversificat, mulți jurnaliști sunt sprijiniți de organizații profesionale precum UZPR, CJI sau altele, ceea ce întărește oarecum demersul gazetarului și îi dă încredere că, într-o formă sau alta, vocea lui se va face auzită. Mi-au venit în minte aceste gânduri după ce, zilele trecute, un ins care administra un centru social unde fuseseră descoperite niște mizerii s-a pus pe înjurat un jurnalist care venise să îl filmeze în timp ce era condus la audieri. În general, în astfel de momente, întrebările multor slujbași din presă sunt penibile. Dar asta nu scuză faptele celor ce se reped să lovească jurnaliști, aparate foto sau camere video. Ca orice sabie cu două tăișuri, presa informează și dezinformează concomitent. Ține de fiecare membru al publicului să discearnă informația, să își aleagă surse credibile, serioase. Repret: să ne imaginăm că suntem înainte de 1989 și că presa nu ar fi putut semnala ceea ce se întâmplă în spitalele, azilele sau orfelinate etichetate ca fiind ”ale groazei”. Cum e mai bine: să nu se sufle o vorbă despre porcăriile de acolo ori să se tragă semnale de alarmă, fie ele uneori exagerate? Poate că ăsta este unul dintre marile câștiguri ale evoluției tehnologice care a înglobat și media, acela că o informație nu mai poate fi decapitată, omorâtă din fașă, ea reușind să se strecoare pe diverse canale. E clar, abuzurile și tupeul politicienilor de acum 20 de ani nu mai sunt posibile azi, iar asta, le place unora sau nu, se datorează în mare măsură presei.