Text şi foto: Ioan Marian Ţiplic şi Maria Crîngaci Ţiplic

Dacă în primul articol v-am prezentat un monument ecleziastic medieval din podişul Secaşelor, în cel de astăzi ne vom orienta privirea spre podişul Hârtibaciului, şi vă propunem o incursiune în arheologia bisericilor fortificate din estul judeţului Sibiu, şi anume o analiza asupra istoriei bisericii fortificate din Agnita şi o retrospectivă asupra principalelor rezultate obţinute în urma investigaţiilor arheologice desfăşurate în 2018 şi 2020  de către o echipă de arheologi din Sibiu de la Universitatea şi  „Lucian Blaga” din Sibiu (Ioan Marian Ţiplic, Adrian Şovrea) şi Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu (Maria Crîngaci Ţiplic). Cercetările arheologice coordonate de Ioan Marian Ţiplic au fost posibile datorită lucrărilor de reabilitare din cadrul proiectului cu finanţare europeană „Lucrări de reparaţii, conservare şi introducere în circuitul turistic la ansamblul bisericii fortificate Agnita”.

Biserica fortificată din Agnita face parte dintre bisericile fortificate săseşti din zona veche de colonizare săsească din sudul Transilvaniei al cărei centru administrativ şi ecleziastic se afla la Sibiu. În evul mediu Agnita a ţinut împreună cu alte 21 de localităţi de scaunul Cincu (vezi fig. 1), unul din cele şapte scaune săseşti. scaunul Cincu, ce corespunde astăzi aproximativ cu estul judeţului Sibiu şi vestul judeţului Braşov (vezi fig. 1), era al treilea ca mărime, cu 22 de localităţi, după scaunul Sibiu, cu cele 27 de localităţi, şi Cele Două Scaune – Mediaş şi Şeica, tot cu 27 de localităţi. Din cele 22 de localităţi medievale care cândva compuneau scaunul Cincu, şase localităţi au beneficiat de sondaje arheologice realizate la tot atâtea biserici medievale: Merghindeal, Ruja, Dealul Frumos, Agnita, Seliştat şi Cincu (vezi fig. 1). Primele sondaje arheologice în această zonă au debutat în 1976–1978 la biserica fortificată de la Merghindeal (jud. Sibiu), când cu ocazia restaurării au fost efectuate săpături arheologice de către Mariana Beldie. Au trecut mai bine de trei decenii până când o nouă cercetare arheologică a fost realizată în 2002 la biserica evanghelică de la Ruja (jud. Sibiu) – asupra căreia vom reveni într-un viitor articol – sau în 2009 la biserica fortificată din Dealul Frumos. În 2018, biserica din Agnita a beneficiat şi ea de cercetări arheologice care au adus un plus de informaţii despre vechimea şi istoria monumentului.

Atunci când se recurge la reconstituirea istorică a unui monument, o analiză cât mai completă a lui se poate obţine prin apelul la cât mai multe surse: izvoare scrise, cercetări arhitecturale, arheologice, de parament sau ale decoraţiilor interioare (pictura murală, detalii sculpturale, elemente de tâmplărie, patrimoniu mobil etc.).

Ce ne spun documentele despre biserica din Agnita? În primul rând ele ne oferă un reper al vechime sale, astfel documentul din 1318–1319 atestând pentru prima dată existenţa bisericii din Agnita (ecclesia de valle sanctae Agnetis). Alt document care ne-a reţinut atenţia este cel din 30 iulie 1454, considerăm noi important pentru istoria constructivă a bisericilor şi a patrimoniului lor mobil din scaunele Cincu şi Nocrich, implicit şi pentru cea din Agnita, şi care ne oferă câteva date puţin cunoscute despre parcursul zbuciumat al lăcaşurilor de cult la jumătatea secolului al XV-lea, care au fost dărâmate şi distruse, iar bunurile lor au fost furate, precum monstranţe, potire, cărţi, podoabe, picturi / poliptice (?), clopote, florini şi alte obiecte. Informaţii indirecte despre o nouă tragedie abătută asupra bisericilor şi a comunităţilor din jurul lor transpar din cronica sighişoreanului Georg Krauss şi dintr-un document din 9 octombrie 1600, când localităţi din Scaunul Cincu, printre care şi Agnita, au fost incendiate şi devastate de trupele lui Mihai Viteazul conduse de Sava Armaşul, iar sute de oameni omorâţi.

Ce ne spun elementele arhitecturale ale monumentului despre vechimea şi evoluţia ei în decursul secolelor? Ansamblul bisericii evanghelice este format astăzi din biserica hală gotică, parţial fortificată, cu turnul clopotniţă alipit astăzi de faţada de vest a bisericii şi 4 turnuri solitare: turnul de poartă numit şi turnul dogarilor, turnul fierarilor, turnul croitorilor şi turnul cizmarilor. Din vechea fortificaţie care înconjura cândva biserica s-au mai păstrat doar turnurile amintite, curtinele fiind demolate la date diferite în secolul al XIX-lea. Examinarea atentă în teren a resturilor ce s-au mai păstrat din fortificaţie, analizarea fotografiilor sau a desenelor de epocă până la 1900 şi a primei hărţi militare, care redă o biserică cu o incintă dublă, ne indică o biserică fortificată cu o incintă care a fost dublată de un zwinger; pe partea de sud păstrându-se un segment din acest zid de incintă. Aflându-se în imediata apropierea a râului Hârtibaciu, se crede că zwingerul era protejat de un şanţ de apă şi de un teren mlăştinos; teoretic această curtină de formă poligonală a cărei traiectorie nu se mai cunoaşte, ci este doar bănuită, ar fi trebuit să fi fost prevăzută cu turnuri de flancare, despre care însă nu mai avem nici un indiciu.

În privinţa bisericii actuale ce se afla în mijlocul acestei incinte, elementele ei cele mai vechi sunt romanice, dar sub ea se află resturile unei construcţii care pot aparţine unei biserici sală (biserica 1 –  vezi foto 7) de dimensiuni mult mai mici, care a funcţionat anterior secolului al XIII-lea. Construcţia fazei romanice (de plan bazilical)  a fost probabil finalizată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea (biserica 2 – vezi foto 6), rămânând în această formă mai bine de un secol. La începutul secolului al XV-lea, biserica intră într-un proces de refaceri majore care va fi finalizat la începutul secolului XVI, de când avem o biserică hală gotică cu tribune pe partea de nord, cu un cor gotic fortificat şi cu o clopotniţă fortificată în partea de vest (biserica 3 – vezi foto 1-4). În următoarele secole biserica fortificată a trecut prin numeroase refaceri, în anii 1601 / 1614, 1726, 1751, 1778, cele mai importante petrecându-se, însă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe parcursul secolului al XX-lea edificiul intră periodic în lucrări de reparaţie şi restaurare în anii 1908, 1949, 1961, 1996; ultimele lucrări de reparaţii şi conservare având loc în anii 2020-2021 prin proiectul cu finanţare europeană „Lucrări de reparaţii, conservare şi introducere în circuitul turistic la ansamblul bisericii fortificate Agnita” (vezi detalii https://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/biserica-evanghelica-din-agnita-se-modernizeaza-din-fonduri-europene-128600.html).

Ce ne spun cercetările arheologice despre evoluţia şi istoria monumentului? Cercetarea arheologică a bisericii, coordonată de  Ioan Marian Ţiplic, a pus în evidenţă existenţa unor elemente care susţin ipoteza că biserica actuală este rezultatul mai multor etape de construcţie şi refaceri, amintite mai sus. În plus, ele au identificat în interiorul bisericii, în partea de vest a navei, un fragment de zid care ar putea proveni de la o biserică sală (biserica 1), construită anterior bazilicii romanice (biserica 2), situaţie întâlnită şi la alte biserici medievale din sudul Transilvaniei. De această primă biserică s-ar putea lega unele morminte cercetate şi care au fost deranjate de fundaţiile de nord ale bazilicii de secol XIII. Mormintele identificate fac parte dintr-un cimitir care a funcţionat în jurul bisericii medievale timp de aproape 700 de ani şi din care au mai fost cercetate alte cca. 40 de morminte, care din punct de vedere cronologic acoperă secolele XIII-XVIII. Un mormânt aparte este cel descoperit sub porticul de sud, fiind vorba despre un mormânt de tip ”mama şi copilul” aflat la cca. -0.40 m sub nivelul pragului de intrare în biserică (vezi foto 5). Adâncimea mică şi poziţionarea mormântului pe calea sudică de acces în biserică pot sugera faptul că a fost o înmormântare în timpul unei ierni geroase care a făcut imposibilă săparea unei gropi normale şi i-a determinat pe membrii familiei să aleagă un loc mai adăpostit, sub porticul de sud. Cel mai probabil pământul puternic îngheţat i-a obligat să facă o groapă nu foarte adâncă şi acest mormânt a fost mereu sub picioarele enoriaşilor care au utilizat portalul sudic pentru a intra sau ieşi din biserică.

Astăzi în interiorul bisericii evanghelice fortificate nu se mai practică frecvent servicii liturgice luterane, situaţie cauzată de emigrarea masivă saşilor după 1990, însă edificiul de cult s-a transformat în cel mai reprezentativ monument al Agnitei şi un punct de atracţie turistic, o construcţie simbol din categoria bisericilor fortificate săseşti. Atunci când este  analizată, investigată şi vizitată o biserică monument istoric trebuie avut în vedere că ea a fost construită pentru practicarea religiei creştine, spaţiul din interiorul şi din jurul ei a reprezentat pământ sacru pentru comunitatea care l-a creat şi în grija căreia s-a aflat, iar organizarea spaţiului şi a mobilierului sunt o expresie fizică a liturghiei din anumite perioade de timp (fie ea catolică sau luterană).