*Cunoscându-l pe cel care mi-a fost un bun prieten-sfătuitor, pe răposatul ţăran-oier „Mitu Ştef a’ Ciobanului”, om cuminte şi cu multă minte, fain la chip şi bun la suflet, fiu al satului Gura Râului, din Mărginimea Sibiului, aveam să mă conving de adevărul adevărat cum că bătrânii înţelepţi seamănă între ei precum copiii-bebeluşi din leagăne!
*Din spusele unei nu prea tinere ţărănci ardelence dintr-un mândru sat de munte: „Ai o minte dezgheţată şi o vârstă înaintată”; „Cele mai bătătorite uliţe şi poteci ale aşezării mele natale duc şi te conduc spre şcoală, biserică şi cimitir”; „Buna mea dăscăliţă toate le făcea după glasul neauzit al inimii sale”; „Să vă îngemănaţi glasurile şi gândurile în rugăciune, spre a avea călăuze îndrumătoare în viaţă Credinţa, Harul, Darul şi Fapta bună.”
*Ajuns la Apus, Soarele strălucea în roşeaţa puţin înnourată a Cerului, cu a lui lumină luminoasă şi caldă, după care se pitise văzului privirilor mele, alunecând lin dincolo de dealurile împădurite ale satului, scufundat în întunericul de nepătruns al nopţii. Era în vremea când, dinspre munţi, pe uliţa mare, înainta în dangătul tălăngilor de la gâturile vitelor, gălăgioasa ciurdă a vacilor şi bivoliţelor, cu ugerele lor pline de laptele gras şi dulce. Din loc în loc se zăreau focurile arzânde de prin curţile oame­nilor, readucându-mi aminte că mâine fi-va sfânta sărbătoare creştinească a cinstirii memoriei morţilor. În vreme ce dogoarea jăratecului încerca să le încălzească mormintele, săpate adânc în pământurile grele şi reci ale grădinilor din spatele caselor şi şurilor. Lângă cele multe şi vechi de când lumea, ici-colo câte un mormânt proaspăt săpat şi acoperit cu florile câmpului. În cele cu crucile înnegrite de vremi şi vremuri se odihnesc dragii noştri părinţi, moşi şi strămoşi. Pentru că obiceiul de a ţine cât mai aproape amintirea străbunilor se mai păstrează şi astăzi în crângurile şi în cătunele îndepărtate, locuite de bătrânii moşi-ciubărari şi aurari ai Munţilor Apuseni. Datini neuitate nici de locuitorii caselor şi gospodăriilor răsfirate prin ţinuturile îndepărtate ale Maramure­şului şi Sătmarului. Cele ale vestiţilor cioplitori ai lemnelor porţilor şi gardurilor sculptate, dar şi ale Troiţelor şi Bisericilor ţuguiate. Asemeni acelor din Ieud, din Bârsana, din Călineşti şi din Săpânţa. Monu­mente înscrise în cataloagele Patri­moniului Mondial UNESCO-Paris. Privite de departe, Crucile de pe turlele lor, acoperite cu „solzii” mărunţi ai şindrilelor din lemn de paltin, par a se opinti spre înaltul senin al Cerului. Şi, astfel, rămâi convins că cei care le-au îmbinat încheieturile şi le-au ceruit feţele trebuie că au avut nu numai multă îndemânare şi pricepere, dar şi o bună aşezare sufletească. Dovadă că la capătâiul paturilor lor de odihnă şi de veghe stau acoperite cu eşarfe tricolore hrisoavele Vechilor Cazanii şi Cărţilor de Rugăciuni. Parcurse, din scoarţă în scoarţă, de ochii lor obosiţi de bătrâneţe şi de neîncetata trudă a lucrării pământurilor, scormonite de palmele lor bătătorite şi îmbunate de sufletele lor blânde. Iar bunul obicei al cititului cărţilor sfinte este transmis din generaţie în generaţie, preluat de la cei care îşi dorm somnul de veci în mormintele aşezate în preajma caselor de locuit şi gospodăriilor de gospodărit. Şi tot o dragă moştenire sunt şi ochelarii de pe nasul babelor şi moşnegilor. Şi ei obosiţi de atât de multă purtare! Transformaţi în dragi amintiri. Cele care nu se uită. Şi nici nu se înstrăinează! Pentru că toţi din neamul lor s-au născut, au copilărit, au crescut şi s-au căsătorit pe curţile acelor bătrâne case! Până şi cei plecaţi în străine depărtări au păstrat aceste lucruri de mare preţ: Casa, Curtea, Fântâna cu cumpănă şi Grădina părintească. Cele care niciodată nu se vând! Doar se împrumută din Tată, la fiu şi din Mamă, la fiică!

Armata şi Ţara-Ţara şi Armata ei

Nu cineva anume, ci oricine poate să-mi spună că armata-i bună pentru omul fain de tânăr! Şi nu contează nici dacă-i băiat sau fată. Iar acest adevăr îl dovedesc toate ţările şi statele în care stagiul militar (fie lung, fie scurt) a fost şi a rămas obligatoriu. Nu ca la noi, unde „tinerii şomeri”, neîncepând a lucra undeva sau a se şcoli în continuare, primesc ajutoare sociale lunare în bani, în loc să fie trimişi la oştire, precum se spune în „Marselieza Franceză”, devenită Imn Naţional încă din îndepărtatul 14 Iulie 1795: „La arme, cetăţeni, formaţi batalioane/Să mergem, să mergem, ca nimeni de alt sânge/Să nu poftească a călca pământul nostru”. Şi se pare că al lor brav caporal-corsican, Napoleon Bonaparte (1769-1821), devenit mareşal şi împărat, avea mare dreptate atunci când spunea că „Dacă nu-ţi hrăneşti armata proprie, o vei hrăni pe cea a adversarilor”. În trecutul nu prea îndepărtat al vieţii şi rânduielilor bunului şi harnicului ţăran român, feciorul-plugar pleca în cătănie, iar după eliberare se căsătorea religios cu aleasa inimii sale. Şi era cu atât mai bine dacă viitoarea lui soţie era o fată cât mai mândră şi harnică din satul lui natal. Sau cel mult din apropierea acestuia. După care, vreme de 30-35 de ani aveau împreună copii, nu numai mulţi şi sănătoşi, dar şi buni la învăţătură şi ascultători de părinţi şi bunici, de învăţătorul şi preotul satului. Iar pe deasupra dovedeau hărnicie şi pricepere în treburile câmpului şi în cele ale gospodăriei. După care urma, ca la vremea cea mai potrivită a vieţii să se aleagă, dintre toţi copiii acelei familii, feciorul sau fata care urma să râmână pe curtea părintească, prin căsătorie. Şi de cele mai multe ori cam aşa se potriveau să fie lucrurile. Alesul, sau aleasa, să fie nu numai deosebit de ome­nos şi de prietenos cu toţi ai casei, dar şi să dovedească dragoste şi pricepere pen­tru lucrarea pământului şi creşterea vitelor. Nu de alta, dar trebuia să se îngri­jească atât de tânăra lui familie, cât şi de părinţii şi bunicii săi. Iar uneori, şi de cei ai soţiei sau ai soţului. Acea grijă ome­nească prelun­gindu-se până când bătrânii închideau ochii pentru totdeauna! Numai că, între timp s-a stricat şi denaturat şi acest omenos şi creştinesc ciclu al vieţii ţăranului român!