Centrul Sibiului sau un oraş prea istoric pentru construcţii noi

Numai că acest caz e unul fericit. O dată, că e pe domeniul public, deci se pot lua mai uşor măsuri. A doua e că chiar se iau măsuri. Dar nu e aceeaşi regulă în toată zona istorică. Dacă iei Sibiul acela "vechi" la pieptănat, chiar şi în zona ultra-turistică, megafestivă şi super-centrală, poţi să ai o colecţie întreagă de clădiri vechi, unele chiar monument istoric, care riscă să-ţi cadă în cap. Ba chiar şi faimosul Templu al Selfiştilor, mă refer aici la Podul Minciunilor, e la stadiul de nevoi de renovare urgentă, pentru ca să nu ajungă pe carosabilul de sub el, ca miresele ne-virgine dintr-o legendă pentru tâmpiţi ce am citit-o pe net. (Cică dacă în noaptea nunţii fetele mari nu erau mari, ci altcumva, erau duse cu alai şi hăuhău pe Podul Minciunilor şi aruncate jos să se facă ciulama, în hazul şi spre bucuria nuntaşilor). Asta într-un oraş cu pretenţii de fiţă, dă fiţă istorică, turistică, mittăloieropeană şi culmea, candidat nereuşit, dar fericit la un loc în patrimoniul UNESCO.
Problema Sibiului este că 99% din construcţiile din centru şi nu doar din centru, ar trebui clasate ca monument. Casa Boebel de pe Avram Iancu, cea considerată ca cea mai veche din Sibiu, are mai multe surori, chiar dacă nu aşa de reprezentative, pe străzile Sibiului, de la Centumvirilor, la Nouă. La fel, din secolul al XVII-lea până în XX, avem o mulţime de case, vile, palate, clădiri de orice fel, care, în alte locuri şi alte contexte, ar fi mândria şi atracţia locului. Câte anexe de pe la 1700-şi mai sunt prin curţile de pe 9 Mai sau Ocnei, de exemplu? Destule, chit că erau mai multe.
Ei, aici e problema. În centrul Sibiului, fiind, conform legii şi spre ciuda anumitor proprietari şi "investiori", zonă protejată, nu se poate construi sau modifica ceva aşa cum ai tu chef. Sau cel puţin nu la stradă. Bun, se mai aprobă ca legendarii "ochi ai Sibiului" să fie chiorâţi şi pociţi prin mansardare, se "restaurează" cu ţigle noi pe case vechi, cu termopane din acelea albe, mai răsare câte un BCA din vreo curte comună, dar asta o vede doar cunoscătorul.
Totuşi, cel puţin momentan, nu poţi construi aici ca pe Calea Dumbrăvii sau în Veteranilor deşi mulţi şi-ar dori. Ceea ce e bine. Ce nu e bine e că unii chiar vor să "modernizeze" centrul. Uneori reuşesc, parţial. Alteori şi de regulă, nu.

Case părăsite, care-ţi cad în cap… Cum s-a ajuns aici

Şaguna, Dealului, Mitropoliei, Pasajul Scărilor, Piaţa Mică, Aurarilor, Croitorilor, Nouă, 9 Mai, Felinarului şi alte "locaţii" unde poţi admira ruina la ea acasă. Aşa ceva mai vezi doar prin satele din judeţ: case distruse aproape perfect, case abandonate, acoperişuri căzute, copaci care răsar din sufragerie, o curte devenită junglă, o poartă din lemn care era superbă dar acum e pe ducă, obloane demne de a sta în muzeu dar care vor ajunge la deşeuri "bio" în cel mai fericit caz.
Pe unele, ca o culme a ironiei, tronează "eticheta" de monument istoric. Pe altele nu, deşi ar merita, chiar dacă procedura de clasare e dificilă şi nu prea e cheful nici să se facă nici să se aprobe.
Te gândeşti aşa, cum de americanii se mândresc că au "vechituri" de la 1800, iar tu laşi să dispară case de la 1600-1700 sau 1800, pentru că "sunt vechi". Sau le poceşti în fel şi chip. Şi cum de s-a ajuns ca ceva valoros să devină o pacoste urbanistică.
Păi cum s-a ajuns aici, pe scurt? Uite aşa. Toate casele acelea de le vezi tu franjuri erau, acum să zicem 80 de ani, nişte construcţii frumoase, cochete sau maiestuoase, îngrjite, vorba sibianului, "tzok und pok". Pentru că proprietarul era… proprietar. Vilele de pe Jina şi Noica aveau câte un singur proprietar. Casele de pe Plopilor şi Valea Mare, la fel. Chiar şi clădirile multietajate aveau proprietar. Care ori a construit pe banii lui, ori a cumpărat, ori a moştenit. Fiind proprietar, avea grijă, că era în interesul lui, o dată ca necesitate, apoi ca imagine proprie. Numai că a venit orânduirea aia cea mai dreaptă şi mai bună care ne-a adus o viaţă nouă şi atunci, în înţelepciunea lui, Partidul Clasei Muncitoare a decis că tu, proprietarule, ai prea multă casă. Şi că ai fost un porc de exploatator, plus un fascist (în cazul saşilor) şi un bandit burghezo-moşier. Aşa că te-a naţionalizat. De ce? "Pentru întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R". "Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile" şi "Pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare". Aşa începe Decretul  nr. 92 din 19 aprilie 1950, "pentru naţionalizarea unor imobile", emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române.
Şi ţi-a lăsat, că aşa era drept, o cămăruţă în fosta bucătărie. Casa nu mai era a ta ci a Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri, pe scurt, I.L.L. şi i s-a dat un număr de inventar. În clădire au fost cazaţi ori tovarăşi din noua burghezie comunistă, ori, la grămadă, tot felul de chiriaşi, majoritatea veniţi la oraş ca să devină clasă muncitoare şi ca să fugă de "colectivă". Uneori chiar două familii într-o cameră, despărţite doar de o sfoară cu un lepedeu. Nici casele mai mici nu au scăpat, Partidul, tot în înţelepciunea aia a lui, hotărând că poate tu ai prea multe camere în casă şi că dacă ai două şi eşti două persoane, mai poate să-ţi bage pe gât o familie. Evident că atunci li se rupea tuturor de faptul că o casă "de patrimoniu" e mai înghesuită decât autobuzul 1 joia dimineaţă când merge lumea la piaţă şi că trebuie avut grijă de ea. Ocupanţilor li se rupea şi lor în 14, pentru că era a statului deci statul să vadă de ea, iar când venea ICRAL  (Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi Administrare Locativă) să mai dreagă, asta când şi dacă venea, făcea cam fuşereală. Aşa că de aia conducte sparte, canalizări fisurate, acoperişuri găurite, improvizaţii grupa mare, ornamente "de epocă" căzute. Iar când li se lua chiriaşilor statului să mai aştepte profesionistu', se descurcau cu improvizaţii de tip "lucru românesc legat cu sfoară". Dar şi aşa nu era chiar rău. Clădirile erau, de bine de rău, vii. Se făcea focul, se mai peticea acoperişul, se mai astupa o crăpătură în perete.
 Dar a venit partea a doua a dezastrului. În democraţia noastră originală, legea, mai exact legile restituirii "In integrum" ale imobilelor şi altor proprietăţi: Legea 112/1995, Legea 1/2000, Legea 10/2001 şi Legea nr. 247/2005. Astfel, casele naţionalizate reveneau foştilor proprietari sau moştenitorilor. Sau altora, care au ajuns de drept, prin "metode specifice" proprietari graţie legislaţiei generoase în acest domeniu, cea mai generoasă din Europa dacă nu mă înşel, că o spun alţii mai specialişti decât mine.
Te-ai zbătut mai mult sau mai puţin să-ţi iei înapoi ce era (cumva) "al tău" ca să se repare nedreptatea orânduirii celei crude şi nedrepte şi a odioasei dictaturi şi sinistrei ei soţii.
Deci domnul proprietar ai cărui străbuni (sau nu) au construit casa (sau nu) în veacurile trecute a redevenit proprietar. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să spună, într-un fel sau altul, "marş afară" ocupanţilor care au "abuzat" timp de decenii de acel spaţiu. Apoi să se gândească ce va face cu edificiul. Să-l renoveze şi să-l repună în circulaţie, ca locuinţă proprie, spaţiu de cazare "vintage" sau restaurant-magazin-cafenea normal sau de fitză. Sau să-l revândă cuiva care să-l repună în circulaţie, etc, etc.
Sau să-şi bage picioarele că "ie veche" să o pună jos să-şi tragă o vilă din aia cum a văzut pe la Spania şi Italia sau un bloculete din acela ideal pentru "for rent". A, e centru istoric, nu contează, merge, e România totul e posibil. Şi să vadă că nu se poate asta. Şi, ca răzbunare să o abandoneze.  
Sau efectiv să nu ştie ce să facă cu ea, cum am păţit noi cu libertatea câştigată în 1989.
Sau mai rău, să ai mai mulţi proprietari de facto şi de jure, pe bucăţi, pe apartamente şi pe camere, exact ca acel copil cu mai multe moaşe care rămâne cu buricul netăiat. Ei, aici intervin dezastrul şi ruina.     
 Cazul "fericit" ar fi că-ţi vei "restaura" casa aia la modul pocit, în numele confortului şi modei. OK, e de înţeles că dacă ai o casă veche, nu te poate obliga cineva să trăieşti aşa, "in situ", ca şi când te-ai fi mutat în Muzeul Satului, să iei apă de la fântâna din colţul străzii, să faci foc cu lemne, să te înghesui toată familia într-o singură cameră că e frig şi să te luminezi cu opaiţ sau lampă petromax, doar din respect pentru patrimoniul material al oraşului. Dar nici să mutilezi clădirea aia nu este OK, chiar dacă ea nu e clasată ca monument. Clasarea e doar o confirmare oficială a statutului pe care, de fapt, îl au şi alte clădiri, mai puţin norocoase, dar la fel de vechi şi de valoroase. A, e casa ta, faci ce vrei cu ea că e "propietate". Aha. Dar despre asta vom vorbi altădată pentru că, repet, la Sibiu aşa ceva a devenit caz fericit şi un fel de salvare de la extincţie.

Cazul nefericit: a-ţi distruge casa că aşa ai tu chef

Dar mai sunt şi alte cazuri. Tu te trezeşti cu o proprietate din aceasta în zona istorică. O casă mică, simpatică, sau una mare tot simpatică. Monument cu acte sau fără, în zona aia de protecţie care te enervează pe tine, că nu poţi face ce vrei acolo. E a ta, că a fost a înaintaşilor tăi sau e a ta că nu a fost a înaintaşilor tăi, dar tu ai devenit, juridic, proprietar. Cum am spus, prima grijă e să-i zbori pe cei care locuiau acolo, că s-a dus baba cu colacii, să se descurce, să plece cât şi unde or vedea cu ochii. Tu poate ai planuri mari. Dărâmi casa, constuieşti o vilă, cu loc de grătar în spate, că doar e locul MEU. Sau un bloc. Apoi afli, ups, că eşti în zona protejată şi că NU poţi construi ce ai chef, cum ai chef, indifrerent de ce concepte de clădiri îţi serveşte arhitectul şi ce pile ai pe unde se semnează ce e de semnat şi autorizează ce e de autorizat. E zonă istorică, nu vii aici cu fiţe de Mamaia Nord sau Arhitecţilor.
Sau nu vrei să dărâmi, ci doar să modifici aşa, pe la părţile esenţiale. Şi iar nu se poate, că eşti în plin centru. Şi zici atunci praf de ea, las-să cadă că mă vor ruga ăştia să dărâm, trebuie doar răbdare.
Sau eşti proprietar şi vrei să faci, dar nu îţi permiţi. Sau voiai să faci, să investeşti, dar iar nu-ţi mai permiţi. Şi o laşi aşa, tot la modul praf de ea, şi schimbi afişul "imobil revendicat de fostul proprietar" cu "De vânzare/For Sale". Nu se prea bagă nimeni, casa cade în ea însăşi pentru că, fiind părăsită (că i-ai dat afară pe ăia, că erai tu marele proprietar de proprietate), se distruge mai uşor. Nema foc, deci vine umezeala. Pică o ţiglă, pică şi a doua. Mai cade o boltă din pivniţă. Şi aşa devii proprietar peste o ruină. Iar tu să zicem că pleci "dincolo" şi nu-ţi mai pasă.
Sau te judeci cu alţii şi ori ţi se urăşte, ori o laşi baltă până la încheierea procesului, când după ani şi ani vorba celor de la Compact, câştigătorul va fi stăpân peste ceea ce a mai rămas, adică nu mare lucru spre nimic.
Mai sunt clădiri restituite cultelor religioase sau altor structuri, care şi ele pot fi sau nu lăsate să se facă praf sau abandonate enervant de mulţi ani. Pretexte sunt destule. Ca şi dovezi în spaţiu, dacă ne referim doar la fostul Liceu Pedagogic, devenit un simbol al nepăsării atât locale cât şi generale. Alte clădiri, ca Tribunalul de exemplu, aparţin de Bucureşti şi cum Bucureştiul e departe, avem ce avem. Că şi Bucureştiul e as în ruine de centru.  

Diverse metode de a face praf clădirile

Sunt mai multe metode de a te dispensa de o clădire incomodă. Cauţi elementele valoroase ale clădirii (poartă făcută la marea artă, o stemă pe perete, alte chestii aparte) şi le distrugi aşa, ca din întâmplare. Lumea vede, autorităţile văd, toţi se fac că plouă, că e oraş vechi şi se întâmplă să mai cadă chestii. Apoi, după un timp, cade şi casa. Toţi sunt luaţi prin surprindere şi pe neaşteptate, presa strigă degeaba cum de altfel a strigat şi înainte, viaţa merge înainte, casa a dispărut-salut calu', regrete târzii, viaţa merge şi mai înainte, "un investitor de top intenţionează aici să…" Sau nu mai intenţionează nimic. Locul rămâne maidan până la noi ordine.
Sau vrei să faci casa praf ca să construieşti altceva, dar trebuie ca ea să ajungă o ruină, să devină factor de risc, şi să se ajungă să fii tu ăla rugatul să o dărâmi şi să construieşti acel altceva. E foarte simplu. Laşi partea de la stradă aşa, semi-întreagă, şi acţionezi pe la spate, metoda ideală fiind să faci praf acoperişul dinspre curte şi să laşi totul la cheremul naturii. În câţiva ani, garantat ai o superbă ruină. Din faţă zici că e OK, dar dacă te uiţi prin lucarnele de la pod, vezi ce se petrece dincolo de "afara" aia unde încă mai e vopsit cumva gardul.
Da mai e situaţia în care un meteorit cade exact pe acoperişul tău şi face o gaură în acoperiş exact unde trebuie ca să afecteze construcţia, de preferinţă pe la margine. Am zis meteorit că altă explicaţie nu poate fi să se spargă ţiglele în acel mod exaxt la casele care "trebuie".
O altă metodă, garantată, e să găzduieşti homeleşi. Uiţi poarta deschisă, se sparge din senin o fereastră, de la vânt, de la încălzirea globală, iar ei, homeleşii, pătrund înăuntru. Ca să se încâlzească, mai fac foc din ce apucă. De obicei şi de regulă va apărea un incendiu întâmplător. Dacă incendiul nu a convins, se mai poate al doilea. Şi tot aşa. Sau, altă versiune, să laşi în gazdă mai multe familii (în cazul clădirilor mari) şi să-i laşi să se descurce cu reparaţiile la clădire. Tu ca proprietar, eşti greu spre deloc de găsit, ei nu se vor descurca pentru că efectiv nu au destui bani pentru asta şi se ajunge la un compromis până la distrugerea completă, dar cu locuitori, a clădirii, ca să aibă cine zice că aşa nu se mai poate şi că trebuie pusă jos că e un focar de. Eventual pui şi un lacăt mare pe poartă, ca nu cumva vreun străin sau vreo presă să vină să filmeze dezastrul din zonă şi să deranjeze zen-ul locului.
Poţi fenta şi Primăria, mimând că renovezi locul. Pui o schelă, tragi o plasă din aia verde maram' de protecţie şi gata, ai şantier în lucru. Casa poate să cadă liniştită, că uite domnule, nu vezi, e în renovare, are schele doar că muncitorii au luat o pauză. Una de câţiva ani bătând spre zece. Se mai poate aşa, ca aspect, aranja cu nişte graferi din ăştia de mâzgălesc pereţii, să facă nişte "opere de artă" pe clădire, pentru că ajută la atmosfera de abandonat, părăsit, praf şi pulbere.
Oricum, exemplele citate le găseşti puternic pe tot teritoriul Sibiului istoric. Pot marca şi o reuşită, o clădire a fost deja demolată. Avea nişte obloane faine de secol XVIII-XIX, cu decupaje în formă de semilună. Acum nu mai are. Interesant cum deja e şantier acolo, după ce mulţi ani locul a fost al nimănui.

Puţină legislaţie, spre nervii proprietarilor

Legea 422/2001 este una din legile care reglementează, nu suficient, statutul monumentelor sitorice, acolo se prevede şi ce obligaţii au proprietarii clădirilor monument istoric. Uite:
Ei trebuie să: asigure, printre altele, paza, integritatea şi protecţia monumentelor. Să ia măsuri pentru prevenirea şi stingerea incendiilor. Să facă lucrări de "conservare, consolidare, restaurare, reparaţii curente şi de întreţinere". Vedeţi aşa ceva pe la Sibiu? Unde?
Dacă se petrece vreo distrugere sau "defecţiune" la clădire, domnii proprietari privaţi sunt obligaţi "să înştiinţeze de urgenţă, în scris, Direcţia pentru Cultură, Primăria, "despre orice modificări sau degradări în starea fizică a monumentelor istorice deţinute şi aflate în teritoriul unităţii administrativ-teritoriale"
Iar asta doare: dacă găseşte, la anumite lucrări, chestii interesante, trebuie ca să înştiinţeze de urgenţă, în scris, tot Direcţia pentru cultură, şi Primăria "despre descoperirea întâmplătoare a oricăror construcţii, elemente de construcţii, a unor piese de inventar fix ori mobil sau a unui vestigiu arheologic necunoscut anterior, asigurând păstrarea descoperirilor în condiţiile legii, până la sosirea delegatului instituţiei de specialitate".
Dacă vrei să-ţi vinzi proprietatea monument, la fel trebuie să înştiinţezi în scris Direcţia pentru cultură şi să informeze noul proprietar, chiriaş sau concesionar, regimul juridic al monumentului istoric pe care îl deţine, precum şi Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric.
Apropo, nu ştiam că dacă ai un imobil monument istoric, eşti scutit de impozit pe clădiri, şi pe teren, pentru suprafaţa ocupată la sol. La fel, eşti scutit cu 50% de taxele de autorizare pentru lucrările pe care le finanţezi şi care "sunt necesare pentru păstrarea integrităţii fizice şi a cadrului construit sau natural al monumentelor istorice". Asta ca să nu le mai plângem aşa de milă unora.
Ei acum bănuiesc că e destul de clar de ce avem în plin centru case care cad. Cad de ciudă că nu pot fi demolate. Sau cad că au fost uitate cumva, până cad complet. Sau din alte motive. Mai cad din cauza ochilor foarte închişi şi al privitului în altă parte al autorităţilor. Am scris asta ca să nu mai daţi vina pe faptul că unele clădiri sunt praf doar pentru că sunt vechi şi că e nevoie de ceva nou în locul lor. Nu de alta, dar nu am auzit de turişti care vor să viziteze Reşiţa 2 sau Magnolia sau Tineretului, că sunt spaţii noi şi proaspete.
Mă gândesc dacă să scriu despre cum au dispărut fabricile vechi, dar pun pariu că ştiţi chiar mai multe decât mine.  
Bineînţeles că dacă vreun proprietar sau fost chiriaş doreşte să-şi exprime părerea privitor la subiect sau să contrazică cele expuse aici, este binevenit şi va fi tratat cu toată atenţia jurnalistică demnă de un subiect sensibil şi "fierbinte".