Când Donald Trump câștiga președinția SUA, floarea prețioșilor din România jelea de sărea cămașa de pe dânsa, prevestind vremuri de restriște pentru americani. De la mii de kilometri distanță, românii și alți europeni știau mai bine ce e potrivit pentru SUA decât însuși poporul american. Duminică, Viktor Orban a câștigat la scor alegerile din Ungaria, iar de atunci progresiștii din România și de prin Europa se smiorcăie, ca niște bocitoare profesioniste, reclamând printre sughițuri că democrația ar fi în moarte clinică în țara vecină. Ceea ce nu vor să înțeleagă acești binefăcători cu de-a sila este că dreptul unui popor de a-și alege conducătorii e tot șpilul democrației. Poate că nouă nu ne place Viktor Orban, dar dacă 60% dintre maghiari au considerat că sunt mulțumiți de prestația lui, nu putem noi confisca această voință și nici măcar înfiera opțiunea lor de vot. S-a spus despre premierul Ungariei că ar fi anti-european, dar mi-e greu să cred că 60% din populația acestei țări ar avea un dinte împotriva Europei. Una e să fii demn, să nu înghiți tot ceea ce ți se vâră pe gât de la Bruxelles, să încerci să îți protejezi țara și alta e să fii anti-european. Cei cu gândire ticăloasă folosesc instrumentul generalizării pentru a stigmatiza pe oricine îndrăznește să critice unele măsuri ale UE, transformându-l imediat în dușmanul de clasă al lumii civilizate. Statele care se opun pe alocuri politicilor promovate de UE activează imediat diviziile de lătrăi care, culmea, în numele democrației calcă în picioare tocmai principiile acesteia. Când Traian Băsescu, colaborator dovedit al Securității era ales pentru a doua oară președinte, Occidentul atât de simțitor azi la rezultatul votului din Ungaria nu s-a tăvălit în chinuri de grija poporului român ajuns pe mâna unui ins toxic. Atunci asta a fost voința poporului și a trebuit respectată întocmai în virtutea unui principiu fundamental al democrației. Acesta e paradoxul: taman cei ce se autoproclamă gărzile de corp ale democrației, o ignoră în gura mare, indicând ce e bine și ce nu pentru un popor, mai presus de voința acestuia. Așa zisa corectitudine politică nu e altceva decât o ipocrizie purulentă. Am văzut-o manifestându-se și în cazul celor care s-au prefăcut a nu observa tupeul cu care Volodimir Zelenski a vorbit despre redefinirea drepturilor minorității române din Ucraina, descoperită brusc după declanșarea războiului, ignorată cu desăvârșire până atunci. Așa e când nu vezi pădurea de copaci și colcăie în tine meschinăria. Toți acești ”paznici” ai democrației luate pe nume nu fac altceva decât să instituie o stranie senzație de dictatură ambalată într-o mănușă de catifea prin ale cărei degete sunt tastate cascade de manipulări.