Cum poți măsura gradul de alienare, prejudecățile și dihonia din societate? Emiți câteva păreri de bun simț, după care analizezi reacțiile celor ce simt nevoia să se exprime potolit sau nevrotic. Zilele trecute colegul Dumitru Chiseliță a îndrăznit să critice un eveniment zgomotos desfășurat în Parcul Sub Arini, paranghelie ce s-a auzit peste cartierele mai mult sau mai puțin învecinate. Îndeobște, parcul cu tot cu fauna sa înseamnă natură, iar dacă tot e la modă să fim grijulii cu mediul înconjurător cred că s-ar putea organiza balamucurile cu pretenții de evenimente culturale în locuri mai puțin sensibile. În plus, Parcul Sub Arini nici nu e vreo întindere nesfârșită, să zici că zaiafetul dintr-un colț poate fi ignorat; dacă iuțești pasul îl străbați în 10 minute. La nivel declarativ suntem „eco friendly”, dar prețuirea conjuncturală a naturii dispare atunci când poluarea fonică și betoanele ne furnizează bucurii de moment. Nu am analizat reacțiile contondente ale loazelor cu prețiozități de mafaldă închipuită prin prisma unui episod izolat, ci din perspectiva unei mentalități toxice care îmbolnăvește o societate, oricum, nu prea sănătoasă. Am observat că invectivele sunt piatra pe care neputincioșii pun mâna atunci când cineva îndrăznește să gândească altfel, iar eticheta ”comunist” aplicată oricărui „dușman al poporului” ce nu gustă petrecerile apocaliptice din parc demonstrează exact sorgintea acuzatorului. Comuniștii erau cei ce nu puteau digera părerile diferite de ale lor, iar faptul că azi autoproclamații susținători ai democrației îi numesc comuniști pe cei ce gândesc altfel, e cea mai clară demonstrație că ei înșiși sunt demnii purtători de bască muncitorească de ilegalist. Se comportă aidoma tovarășilor veroși ce înfăptuiau la jumătatea secolului trecut colectivizarea, dar înfierează – culmea – cu mânie proletară metehnele de tristă amintire pe care azi le reînvie. De la altitudinea autosuficienței, anticomunistul comunist pur-sânge dă lecții de libertate proptindu-se cu degetele în tastatură și cizma rusească în gura celui care nu cuvântă în concordanță cu gândirea lui ce lâncezește într-un grăunte minuscul cu pretenții cerebrale. Festivalul de înjurături prilejuit de un comentariu de bun-simț este doar picătura extrasă dintr-un ocean de intoleranță și absurd în care se scufundă o lume ce, paradoxal, militează pentru democrație, pentru libertățile de tot felul. Condamnăm totalitarismul, dar reacționăm dictatorial, declarăm că iubim natura, dar o călcăm în picioare, vrem pace, dar băgăm bani cu nemiluita în arme, îi înjurăm pe comuniști, dar ne comportăm aidoma lor. Vor spune unii că nici exprimările subsemnatului n-au fost în totalitate inofensive. Așa este, însă nu poți călca pe un teritoriu plin de noroi, încălțat cu pantofi de pânză albi.