A fost, pe rând, hală a măcelarilor, a postăvarilor, depozit de cereale, sală de teatru, din nou sediu al măcelarilor, magazin "Schatzkästlein" ("Dulăporul cu comori") cu de toate, apoi a căzut în ruină. Loggia de la parter a fost zidită la mijlocul secolului al XIX-lea şi refăcută-redeschisă când clădirea a fost restaurată, între 1968 şi 1969. Casă a Artelor este de la 19 octombrie 1969, aici organizându-se diverse expoziţii şi evenimente, mai ales în cadrul legendarului festival "Cibinium". Din 1993 devine muzeu de Etnografie Săsească cu numele de "Emil Sigerus" iar din aprilie 2024, după ample lucrări de renovare, Centru de Activități și Resurse Regionale al Muzeului ASTRA. Ocazional mai e decor pentru poze de nuntă şi selfieuri turistice, că dă bine jocul de lumini şi umbre al loggiei şi arcadelor plus este parte din farmecul imaginilor standard de Sibiu vechi.

Ceea ce puţini îşi mai amintesc este că tot aici, la umbra arcadelor, a funcţionat, până în anii 90, unul dintre localurile la modă ale vremii: un mic (cafe-)bar, foarte popular în anii '70-80, mai ales în rândul tinerilor.

Cum era locul în amintirile celor care au fost clienţi

Vagi amintiri am şi eu cu el, deşi nu cred să fi consumat ceva vreodată, că mi se părea un local cu clientela lui specifică şi refractar la "străini". Îmi amintesc în schimb mesele şi scaunele metalice şi gardul, tot metalic, din faţa primelor trei arcade dinspre Podul Minciunilor. Şi de muzica "străină", de calitate, care se auzea de acolo. Mi-am reamintit de el când l-am redescoperit într-o imagine de prin 1986-1987 făcută din Turnul Sfatului. La o postare pe "reţelele sociale", am aflat mai multe. La o mică investigare prin arhiva ziarului am găsit şi mai multe.

Cafe-barul de la Casa Artelor era un loc unde se adunau tinerii şi mai consumau câte ceva. După ce consumau, se mai lăsa şi cu câte o bătaie, că aşa erau vremurile atunci, mai dinamice. Câte o scrumieră îşi mai greşea ţinta umană şi nimerea în vitrină, iar povestea se încheia cu sosirea miliţiei, făptaşul plătea amenda pentru "tulburarea liniştei şi ordinii" ba mai punea şi vitrina din banii lui. Apoi totul revenea la normal, că nu era mare supărare. Barul era cunoscut şi ca loc e întâlnire al motocicliştilor din oraş, că viaţa pe două roţi nu a început cu părăitorile cu care fac ăştia aroganţe pe bulevardele sibiului.

Se consuma cafea Ness (un deliciu şi o fiţă pe atunci), tării la modă de-ale vremii, coniac şi rom în mod sigur, cafe frappe foarte de succes în rândul tineretului de atunci, (inclusiv geenraţia mea). Cineva a spus chiar că a băut Cuba Libre dar precis era o improvizaţie, adică a turnat suta de rom în paharul de pepsi, din simplul motiv că nu puteai face "Cuba Libre" ca la carte că nu aveai Coca-Cola din simplul motiv că în România nu exista aşa ceva. Era la sârbi în schimb.

"Ritualul", în materie de distracţie şi consum, era, atunci aşa: se pornea de la Cafe Barul de la Casa Artelor, apoi în jurul orei 18, de muta lumea în bar la Împăratul Romanilor iar finalul era la Barul discotecă "În Groapă", "la Viorel blondu' ". Anii '70-'80 au oferit României o generaţie rebelă, dură uneori până la violenţă, dar de o calitate umană excelentă şi cu o cultură generală cum nu mai găseşti acum. Oameni de gaşcă, ce mai.

Nume de barmani legendari care au dat identitate locului au fost, după spusele celor care frecventau cafe-barul, Puiu Negru, cel care "făcea un frappe excelent", "era un om de milioane" şi "cel mai tare barman din Sibiu". Negru a plecat de la Cafe Bar la Union "jos" şi de acolo la Disco Bar-ul de la Dumbrava. Cât a fost acolo, după cum spun cunoscătorii, el a dat şi numele alternativ al localului: "Barul lui Negru". Ulterior, în anii '80 era "La bar la Chiri" de la numele altui barman cunoscut, Chiron (să fi fost cel care avea în anii 90 "La Chiri şi Fane" de pe Turnului? Nu ştiu). Un alt nume vehiculat în aminntiri era cel a unui anume Ghiţă Manciu.

Cam prost văzut oficial

Ca orice local cu succes la tineri, Cafe-Barul de la Casa Artelor nu era pe placul tovarăşilor, care considerau pe atunci că tineretul trebuie să muncească susţinut şi să depăşească planul, iar ca distracţie să frecventeze cenacluri literare, cercuri tehnice sau de filosofie marxistă, să fie înscrişi la o bibliotecă de club muncitoresc sau întreprindere şi uneori, să mai scape la un film, teatru, concert sau seară dansantă ori discotecă. Barurile erau, deşi permise ca unităţi de consum, condamnate la o veşnică stare de erou negativ al societăţii. Nici cel de la Casa Artelor nu era într-o situaţie mai prietenoasă.

Ziarul Tribuna Sibiului ori l-a ignorat, ori nu l-a cruţat. De exemplu, barul se pare că nu avea toaletă proprie iar unii consumatori mai barbari îşi făceau treburile, pe după clădire. Ţin să cred însă cp nu e vorba de toată lumea, cei mai civilizaţi putând merge la WC-ul public din imeiata apropiere. Articolul "Paravanul insalubrităţii"; publicat pe 30 ianuarie 1974 este necruţător: "…în faţă e un bar care nu dispune de instalaţiile sanitare strict necesare unui local public. Consumatorii trec "pentru nevoi" în spate. Deci: murdărie, gălăgie după paravan". Acelaşi mesaj este repetat pe 17 octombrie acelaşi an, de S. Diaconu, care în articoliul "Adresele poluării și… viceversa" spune că "…după Casa artelor, măturătorii şi consumatorii (de la „Café bar", din Piaţa 6 Martie) continuă să-şi facă… nestingheriţi mendrele. Ce-i mai mare ruşinea. Plus gălăgia de noapte, după unul sau mai multe coniace". Probabil iar s-au plâns vecinii localului…

Pentru alţii, localul este "înghesuit"; dar cu succes la public: "Mulţi turişti sau localnici se opresc în Piaţa 6 Martie (Piaţa Mică, n.n.) din Sibiu. Să admire (mai ales pe dinafară!) "Casa artelor", să bea o cafea la barul înghesuit sub bolţile acesteia." (Traian Suciu – "Părinţi şi copii. Catacomba iresponsabilităţii", 3 aprilie 1975).

Ultima referire "de presă" a cafe-barului de la Casa Artelor o avem din 7 august 1982, unde este identificat un muncitor care e vinovat de crima de a nu avea actualizată viza de flotant din buletin… Dincolo de tonul cetăţenesco-belicos-justiţiar, se recunoaşte că localul avea succes la tineret: "Barul de la parterul "Casei Artelor", din Piaţa 6 Martie. Pe terasă îl intîlnim pe Octavian Taşcă, electrician la I.P.A.S., care domiciliază în Sibiu fără forme legale. Ultima viză de flotant a expirat la 30 decembrie 1979. Motivaţiile sale nu "rezistă" în faţa organelor de miliţie, iar amenda primită îi va readuce în minte prevederile legale care reglementează stabilirea reşedinţei. Şi în acest bar mulţi tineri …" ("Locul de distracţie preferat. Casa de Cutură a Tineretului sau barurile?")

După 1990 cafe-barul nu a mai funcţionat, Casa Artelor devenind muzeu şi sală de expoziţii. La mijlocul anilor '90 nu a mai existat nimic care să amintească cum că ar fi existat vreodată un cafe-bar al motocicliştilor sau al tinerilor sibieni "centrul distracţiei" devenind Crama "Naţional". Situaţia este continuată şi acum, când localul este uitat complet, cu excepţia amintirilor celor care au fost clientela lui. Noi ne-am făcut datoria de a vă reaminti de el.