Articol
Printre scandările pe care le-am putut auzi la toate mitingurile din țară, organizate în weekend de AUR, una a reușit să ne întoarcă în timp și să ne cârpească un deja-vu peste ochi și urechi: „PNL și PSD – aceeași mizerie!”.
O scurtă incursiune în istoria recentă ne duce cu exact 8 ani înapoi, în vremurile când neamul lui #rezist umplea piețele din țară, aruncând blesteme și vorbe de ocară asupra guvernanților de atunci. Exact același slogan înțesa văzduhul patriei, de ai spune că te-ai întors în timp sau că nu s-a mai întâmplat nimic din 2017 încoace. Dar unde sunt cei ce dăduseră glas străzii și aprindeau lanternele telefoanelor, într-o abordare nu tocmai originală a mișcărilor de revoltă?
Când spui #rezist te gândești, în primul rând, la USR, partidul care se declara împotriva formațiunilor politice clasice, dar care a acceptat să guverneze alături de PNL (pe care îl suduise cu năduf în stradă anterior) în perioada pandemiei. Ei, unde sunt azi useriștii? Teoretic, ar trebui să fie la fel de nemulțumiți de acea decizie din 6 decembrie împotriva căreia mârâie pe la colțurile studiourilor de televiziune și prin Parlament. Nu de alta, dar Elena Lasconi era la un pas să devină președinte. Cum de Ordonanța 13 reușea în urmă cu 8 ani să umfle tărâța în rândurile #rezist, iar decizia CCR, intens criticată de aceiași rezistenți, nu i-a pus în mișcare, nu i-a scos în stradă?
Ciudat, USR a renunțat și la părticica din guvernare ce i se propusese, iar acum formațiunea pare să treacă printr-un fel de război civil, o parte a ei rămânând alături de Elena Lasconi, o altă parte privind cu mai multă încredere spre Nicușor Dan. De la mobilizări impresionante de manifestanți (chestie la care au demonstrat că sunt pricepuți din cale-afară), useriștii au ajuns la nivelul protestelor molfăite în barbă ori exprimate cu glas stins, deși contestă anularea alegerilor prezidențiale de anul trecut. Unde sunt jurămintele așezate cu sfințenie pe altarul libertății și democrației, unde e acel spirit civic ce a erupt doi ani, aproape neîntrerupt până când apele politice s-au așezat în matca mult dorită. Să fi fost atunci o forță supranaturală care a pus în mișcare lucrurile, una mai presus de puterile de muritor ale unui partid politic cu pretenții de nou, dar cu apucături de vechi? Uneori, nu darea în vileag a strategiilor subterane este suprema lămurire, prestația schimbătoare și diametral opusă de la un moment la altul a aceleiași entități fiind cea mai puternică și grăitoare explicație.