În primele decenii ale secolului trecut, o serie de publicații ale vremii, atrăgeau atenția forurilor decizionale asupra importanței bazinelor hidrografice ale țării. Ziarul „Viitorul”, care apărea în Capitală, consemna următoarele: „Lipsa de canalizare a râurilor principale, ca Siretul, Prutul, Oltul și Jiul face  ca România să nu se poată folosi de căile sale naturale de apă, care ar ușura cu mult transporturile interioare la Dunăre. De asemenea legătura Bucureștiului cu Dunărea, printr-un canal, ar putea face aproape tot importul nostru de mărfuri pentru Capitală și regiunile învecinate, ce ne-ar veni, fie pe Dunăre, fie pe mare” (Anul 14, 1920, nr. 347 din 15 septembrie, p.2). Ideea era împărtășită și de publicația „Diminiața” (Anul 17, 1920 nr. 5088 din 16 septembrie, p. 2).

Istoria consemnează de-a lungul evoluției societății românești o serie de „gânduri și proiecte”  ale unor firi vizionare privitor la canale de legătură care să faciliteze navigația.  În șirul acestora sunt de menționat aprecierile domnitorului Alexandru Ipsilanti care a domnit de două ori în Țara Românească și o dată în Moldova, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cel care își imagina un canal ca o mare lucrare hidraulică. Celebrul Regulament Organic  menționa condiții favorabile unei navigații pe râurile Argeș și Dâmbovița spre Dunăre.

         Economistul sas, jurnalistul  și politicianul  Carl Wolf (1849-1929), în studiul Navigațiunea pe Olt și importanța ei pentru România, publicat în anul 1892 în „Buletinul Societății Geografice Române”, analiza și sugestiona posibilitatea navigației pe acest curs de apă.

   Un real interes suscita și râul Jiu, care în pofida unui volum de apă mai mic, ar fi putut uni Craiova de Dunăre prin intermediul unui canal. Ideea i-a aparținut economistului Ion Ionescu cel care este și autorul unui proiect de canal București-Dunăre. Primul  român care a anticipat unirea Bucureștiului de Dunăre  a fost inginerul Nicolae Cucu, autor al unui studiu publicat în anul 1880. Urmează, după mai bine de două decenii, proiectele elaborate de Ion Ionescu (1911) , Gheorghe Popescu și Alexandru Davidescu (1913).

   Declanșarea Primului Război Mondial și evoluția acestuia a întrerupt seria proiectelor, mai mult sau mai puțin fezabile, ale unui canal de legătură între București și Dunăre. Imediat după război, inginerul Dimitrie Leonida s-a implicat în acest sens cu multă pasiune și curaj, având alături pe tehnicianul- inginer Ricardo Canella. Ambii erau angajați ai Uzinelor Comunale București (U.C.B.). Studiul elaborat de cei doi,  într-o formă incipientă,  a fost publicat în revista „Energia”, nr.11-12 din aprilie 1927, ca apoi, în formă detaliată, să fie  înaintat, spre analiză,  Ministerului Comunicațiilor și oficialităților Capitalei. La o primă vedere se părea că acest proiect era unul fantezist și dificil de realizat. Explicațiile și lămuririle furnizate de autorii proiectului demonstrau cu prisosință viabilitatea acestuia. Se propunea derivarea unei părți din debitul de apă al râului Argeș, în zona unor localități (Ordoreana și Buda), la o distanță de șase kilometri de București și urcarea acestei mase lichide pe un canal artificial până la Dunăre, trecând prin Capitală. Calculele matematice demonstrau faptul că pe acest canal, care se vărsa în Dunăre la Oltenița, se putea transporta la București lemne, alimente ș.a, în greutate totală de câteva milioane de tone anual.

În sprijinul construirii  canalului se aducea ca argument și alte avantaje  precum  posibilitatea construirii unei uzine care ar favoriza creșterea cantității de apă potabilă necesară Capitalei. Calculele financiare privind punerea în funcțiune a canalului, la o lungime totală de 70 km,  se ridicau  la 350 milioane lei, cu o eșalonare a etapelor de construire pe trei ani calendaristici. Astfel, se realiza „…un canal artificial care să lege Dunărea  cu râul Argeș, transformând capitala într-un  port, aducând drept model, orașele industriale din nordul Franței, din Belgia și nordul Italiei” („Diminiața”, anul XVIII, 1921, nr. 5461 din 11 decembrie, p. 2). Odată investiția făcută, canalul aducea și un venit anual estimat la 64.500.000 lei. Pe terasamentele laterale vor activa locomotive speciale care aveau menirea de a  tracta șlepurilor cu marfă. Erau preconizate  patru ecluze mari, lățimea de bază a construcției fiind  de 24 metri cu o adâncime de 3 metri.

Proiectul inginerilor Leonida și Canella prevedea ca pentru asigurarea finanțelor necesare proiectului să se identifice o societate pe acțiuni menită să asigure sumele necesare executării acestuia. Se preconiza ca  un procent de 40% din investiție să reprezinte  aportul  statului român. Cu privire la acest proiect, cititorii transilvăneni erau informați  prin intermediul gazetei „Foaia Poporului” (anul  37, nr.19 din 5 mai 1929, p. 2).

   Criza economică din anii 1929-1933 blochează  punerea în aplicare a oricărui proiect privind un canal București-Dunăre.

   În anii următori, istoria consemnează și propunerile lui Teodor Atanasiu, sintetizate în  studiul Progresul dezvoltării rețelei de transport în România. Acestuia i se alătură Nicolae Caranfil, fost director general al Uzinelor Comunale București, cel care a coordonat din această funcție o serie de lucrări edilitare de mare importanță pentru Capitală. Caranfil publica în anul 1940 lucrarea intitulată  Amenajarea hidraulică a regiunii București de la munți la Dunăre. La trei ani după Caranfil, se imprima  un nou studiu, autor A.Vuzitas, director adjunct al U.C.B., intitulat  Canalul navigabil București-Dunăre (Informațiile de mai sus sunt  preluate din studiul Mihaelei Popov, Momente din istoria controversatului canal București-Dunăre, apărut în „Muzeul Național”, anul X, 1998, p 89-95). Într-o publicație care ieșea de sub tipar la finalul deceniului patru al secolului trecut , se susținea ferm, cu rațiuni de ordin politic, economic și militar, necesitatea  construirea acestui canal („Curentul”, anul 11, 1938, nr. 3774 din 5 august, p.7).

   În ultima sa expunere referitoare la canal, la  12 ianuarie 1948, după câteva decenii de zbatere pentru a-și vedea proiectul devenit  realitate,  Dimitrie Leonida afirma: „Credința mea este că numai printr-o activitate tehnică intensă ne va fi posibil să ajungem la dezvoltarea economică a celorlalte țări, pentru a ocupa locul pe care trebuie să-l aibă țara noastră.”

                                                                                       Lucian Giura