"Băi, nostalgicilor” – nostalgii după comunism sau doar silă de prezent?

Acasa >

Articol

“Pe când nu eram sclavii Europei” sau cauza campaniei anti-trecut

Discuţiile de acum pe tema asta erau până nu demult, doar la nivel de nişă, între pro-contra regimul Ceauşescu şi epoca socialistă, cu argumentele acelea clasice: era de lucru (iar ăia care nu mergeau la lucru îi LUA MILIŢIA), era ordine, aveam fabrici, lumea o ducea bine, că se găseau de toate şi că chiar dacă prin anii ’80 nu găseai nimic nicăieri, nu era grav că lumea tot SE DESCURCA. Dar fără o răspândire, cum să zic, epidemică.

Asta până când nu s-a “atentat” la Europa, adică UE, adică la religia unora “de dreapta”, care invocă Bruxellesul mai dihai de cum invocau bunicii lor Moscova cea luminoasă.

A trebuit ca premierul Marcel Ciolacu să spună pe la mijlocul lui iunie 2023 anul fost curent, când a prezentat programul de guvernare, că “Luptăm ca românii să nu mai fie “sclavii moderni” ai Europei, cu cele mai mici câştiguri din UE”.

Leftismul deja a făcut spumiţe la gură, o dată pentru că era vorba de Ciolacu şi PSD care erau la guvernare, spre deosebire de partidul “de dreapta” care nu doar că fusese debarcat de la putere şi ajuns în opoziţie, dar mai şi făcea pe batiscaful cercetând zona medie-joasă a sondajelor. Plus că era boala pe PSD mult mai veche, din vremea uitatului câş la pereţi cu telefonul dat pe lanternă şi a eroismului de a “rezista” afară nestingherit de nimeni, pe post de urmaşi ai eroilor din 1989 şi golanilor din 1990. Deci o dublă motivaţie.

Şi pentru că dubla motivare nu era de ajuns şi cum, aşa cum spunea un general japonez, toate vin în număr de trei, a mai apărut una. La fix, de zici că a fost solicitată, ca dedicaţiile de pe Taraf. A apărut nimeni altul decât George Simion, care culmea,
l-a contrat pe Ciolacu la modul OK, întrebându-l că la ce s-a referit când a zis aia cu sclavii moderni ai Europei. Şi i-a spus că în România noi, românii, suntem iobagi, “care lucrează două zile pe săptămână pentru Stat şi a treia ca să îşi plătească taxele”. Iar pentru că cei “de dreapta” nu puteau să zică bravo lui George că l-a luat la 11m pe Ciolacu, că sunt şi adversari ideologici şi concurenţă politică (deşi în materie de făcut show sunt cam idem) au scos din context totul, au făcut fraza varză, franjuri, bucăţele şi a reieşit că uite, dacă Ciolacu a spus că suntem sclavii Europei, Simion a spus mai mult, că suntem iobagii Europei, moamă ce revoltător şi nu se mai poate, anticipate. În fine, iobag este deasupra sclavului social vorbind, dar la leftişti nu contează detaliile.

Aşa că pentru a o da în gură suveraniştilor, roexit-iştilor, euroscepticilor şi în general tuturor cu păreri naşpa despre marea noastră familie europeană şi celor care nu aplaudă puternic prelungit şi necondiţionat la toate “valorile” alea care au invadat vestul şi în plus pentru a da încă o lovitură crâncenă nostalgismului care devine tot mai de succes de când ţi se bagă pe gât lumea asta nouă, verde şi smartă, şi de când se scumpesc toate în mod repetitiv, au scos campania asta cu “Pe când nu eram sclavii Europei”.

Era vorba de o serie de postări, ba cu poze de-aiurea făcute prin Abhazia în anii ‘90 (deci nici la noi, nici în comunism) ba de la noi, dar cu unele şi aceleaşi imagini: cozi la alimentare, la peco-uri, autobuze supraaglomerate, scanuri din programul tv, Ceauşescu la congrese, pionieri, doar ca să îţi arate cum era când nu eram UE şi să compari cu mamă ce dulce viaţă avem acum, de când ne-am integrat şi noi. Numai că treaba e aşa de prost făcută, de zici că e făcută chiar de comunişti.

În plus, au apărut valuri de opinii, bloggereli, publicist-comentatorisme, şi postăceli ale unor experţi, societari civili, “creatori digitali”, comentatori şi “influenceri”, faimoşi sau debutanţi, care confirmau exact expresia “îl înveţi pe tac-to să facă copii”. Adică unii care atunci abia reuşeau să-şi tragă chiloţeii înapoi pe locul destinat ca atare după ce au făcut la oliţă sau, în cel mai fericit caz, realizau că Moş Crăciun nu există ci e nea vecinul din scara cealaltă, sau hai, na, îşi luau prima bătaie că-i prindea tac-so fumând la leagăne, îţi spuneau ţie cum îţi era atunci. Cum stăteai tu la coadă la lapte de dimineaţa, cum nu puteai merge “dincolo”, cum îţi era frig în apartament, cum nu aveai tu canale multe la teveu. şi cum acum, pentru că eşti vorba aia “sclavul Europei”, ai net, ai uaifi, ai supermarket alimentar, hipermarket cu de toate, poţi să mergi vara la Grecia şi iarna în Seychelles, cum poţi lucra pe euroi “dincolo”, cum ai net şi mobil. Pe un ton de parcă fără ăştia de acum, România ar fi stagnat la infinit la nivelul lui 1986, iar cea mai tare chestie ar fi walkmanul cu căşti cu burete, iar în materie de comunicare, telefonul interurban cu fise de 3 lei şi singurul progres ar fi fost o antenă mai şmecheră care să fi prins bulgarii şi sârbii chiar la Sibiu, unde abia prindeai ceva pe Dealu Dăii, că venea semnalul dinspre Vâlcea. Ceea ce, hai să fim sinceri, nu este aşa. Nu puteam sta pe loc în timp ce lumea mergea înainte. Apoi, ca să vorbeşti pe un subiect, trebuie să ai idee despre el. Idei mai multe decât a pune poze vechi şi a scuipa câteva păreri ori a te răţoi de după tastatură cu “bă nostalgicilor!”

De ce e lumea nostalgică după vremea lui Ceauşescu? Pentru că i se dau motive

Eşti nostalgic atunci când nu eşti mulţumit de ce ai/ce este acum şi când îţi e mai rău ca înainte. Sau când lumea asta de acum o consideri (pe drept cuvânt, după cum se poate vedea cu ochiul liber) mai stricată decât cea (cât de cât) veche. Când speri ceva şi primeşti pe invers. Când ăştia de acum sunt mai beliţi decât ăia de atunci. Când nu faci parte din categoria aceea de o striga la o masă, prin oraş, o persoană treaba mea care că e riscul să o ştiţi, că cine s-a descurcat sub Ceauşescu se descurcă şi acum (băă!). Spune-i unuia care a muncit toată viaţa în fabrică atunci, a fost muncitor calificat bun meseriaş, a primit în democraţie un şut în fund de la dom’ patron ex tov. nuştiuce şef de secţie/birou, s-a îmbolnăvit şi de la condiţiile grele de muncă şi de la tristeţe, iar acum sub laptele şi mierea guvernărilor “europene” de la noi (care am impresia că se folosesc de ea, de Europa pentru a-şi justifica toate şmecheriile) a primit un şut în fund cu o pensie destul de jenantă faţă de a unui pensionar special şi bugetar, de abia-i ajunge de la o lună la alta. Hai ia-că bă nostalgicule, bă medievalule şi bă hauristule, cum de ai tupeul să regreţi tu vremea când aveai 3.000 şi pe lună sub comuniştii ticăloşi, în loc să te bucuri acum că tu ai toate drepturile europene, başca o super pensie de 1300 şi de lei, uneori mai indexată de Guvern, că au şi ei nevoie de votanţi. Explică-i femeii aceleia care mai are câţiva ani vreo zece până la retragere şi pe care niciun “antreprenor” cu interviuri şi păreri prin gazete de succes, nu o angajează pe pregătirea ei, că a depăşit vârsta, că nu mai e bunăciune ca în tinereţe şi că, cu sau fără abilităţi şi cu sau fără facultă, tot casieră la supermarket sau în cel mai fericit caz muncitor la o fabrică ce poate să folosească românii ca în vest plătind salarii ca în est. Ei? Hai spune că ce bine e acum că poţi merge dincolo, când oamenii ăştia abia mai au bani de o bere sau de ceva haine de la second, după ce îşi plătesc toate alea. Hai spune cum poţi lucra dincolo pe euroi unuia care şi-a rupt spatele lucrând aici pe lei. Hai spune că ai acum 1000 de programe la TV care majoritatea sunt mai proaste decât ăla de două ore pe zi al lui Ceauşescu.

Adică e cam aşa: cum eşti bă tu nostalgic după cum era înainte, când uite acum ce bine ÎMI MERGE MIE!

Câte feluri de nostalgii sunt?

Mai e nostalgia după tinereţe. Cum mi-a spus odată un colonel în rezervă, fost colonel activ: “Înainte era mai bine”. Eu deja cu condensatorii ţiuind în mine, am şuierat “de ce?” “pentru că eram şi noi mai tineri”. Da, înainte erai mai tânăr şi era mai bine. Aşa cum acum alţii sunt tineri şi le e bine. Erai subţirel, aveai păr în cap, ţineai la băutură, ţineai la femei ba chiar aveai reputaţii de mare gagicar, nu ratai un chef, rupeai discotecile, nu aveai tensiune, nu ţineai regim, nu ştiai ce-s alea pastile şi dureri plimbăreţe prin corp, urcai pe munte, coborai în mare, mergeai pe jos zilnc cel puţin cât traseul lui 11 sau 1 cel de Viile Sibiului. NORMAL că era mai bine, chiar dacă ai fi trăit în URSS-ul lui Lenin şi Stalin. E de înţeles asta. Cel de atunci era diferit de cel de acum.

Mai este nostalgia după lumea aia a ta şi după vremurile acelea în general. Adică un alt semn că acum e ceva în neregulă, că altfel ţi-ar fi plăcut cum e acum iar ce a fost atunci e de domeniul trecutului, pa la revedere, fost-ai lele. Strada copilăriei, cartierul “tău”, şcoala şi liceul, străzile acelea liniştite fără trafic de nebuni şi maşini parcate la vrac. Casa părintească, magazinul de “pîine”, cofetăria şi librăria “ta”. Colegii de clasă, prietenii, gaşca. Chefurile, fetele, plimbările fără bani şi evadările la un film. Discoteca şi prima bere ca “om mare”. Atmosfera de atunci, muzica, mâncarea, locurile unde te simţeai bine, natura sălbatică de la “botul calului”. Statul la poveşti în faţa blocului, datul cu sania în parc sau pe deal. Muzica “interzisă” sau nu ascultată la radio sau magnetofon, filmele de pe video. Locurile şi lucrurile. Totul. Fără nicio chestie politică la mijloc, aşa cum nici atunci nu îţi păsa de politică, deşi era pretutindeni în jurul tău. Şi nu neapărat din cauză că atunci erai tânăr iar acum nu. Ci comparând cu ce e acum, cu agitaţia fără rost, cu fiţa nemărginită, cu autosuficienţa, cu ţâfnoşenia de reţele, cu distrugerile urbanistice pe post de “oraşul evoluează”, cu muzica ce pare a fi murit de mult calitativ vorbind, cu toată făţărnicia asta numită “progres” după care unii sunt în limbă doar ca să se vadă că-s cu “lumea bună”.

Mai e pasiunea asta “istorică” ce e luată de unii drept nostalgie. Este mai rară şi e preocupare a unor puţini care nu doar stau şi oftează cu berea sub nas că “fugit irreparabile tempus”- trece timpu ca nebunu’, ci caută să vadă ce a fost, cum a fost, să observe şi să caute, să citească, să recitească, uneori chiar ceea ce atunci la vremea aceea i se părea o idioţenie cosmică de care nici să nu te atingi, pentru a înţelege ce, cum şi de ce a fost. Oamenii ăştia sunt enervanţi că nu pot fi prostiţi cu trei poze care plâng după pixeli şi cu insulte şi băşcălii corporatiste sau activiste “civil”, ori cu articolaşe stupide care sună exact ca cele care înfierau capitalismul decadent şi “racilele” burgheze ale “grelei moşteniri”, dar într-un limbaj mai actual, mai trendy. A studia trecutul înseamnă a fi pasionat de el. A recunoaşte că el face parte din istorie, chiar dacă tu vrei să-l uiţi pentru că poate istoria aia nu e comodă, că poate din ai tăi erau unii care ciripeau la Secu sau erau mari scule pe la partid sau Miliţie. A ţi-l asuma pe trecut, că e şi el al tău. A-i recunoaşte relele şi bunele. A păstra părţi din el pantru ca să ştie şi cei care nu l-au prins cum a fost atunci, nu doar din declaraţii ale unora care atunci nu ştiau diferenţa dintre caca şi papa, sau care cărâie ce le ordonă partidul sau sponsorul. Pentru că în cursa după noul cu orice preţ, care nu e neapărat şi bun, tu distrugi tot ce e în urma ta, aşa cum în vremea lui Ceauşescu se demolau biserici şi case şi se împuşcau caii pentru că eram progresişti şi aveam tractoare făcute la Steagul Roşu. Istorie nu e doar aia cu daci şi voievozi, castele şi biserici fortificate cu “camera împăcării”, ci e şi fabrici, hale, sedii, cinematografe, arhitectură, obiecte ce le aveai în casă. Toate acestea definesc şi ele o epocă ce a fost şi care trebuie ţinută minte.

Deci, morala e că nu-mi vii tu acum, care habar nu ai nici cine ţi-a fabricat donaldul cu care te pozau ai tăi când erai mic, să ne faci “bă comuniştilor”, când subiectul e cu totul altul şi de alt nivel.

Pe de altă parte, chestia cu trecutul este aşa de aruncată în uitare încât orice recuperare a lui prinde la oameni, mai ales cei care au trăit atunci. Din motive de plăcerea de a fi informat şi chiar graţie vreunei dintre nostalgiile menţionate mai sus.

Am scris înainte despre 1989 şi (pe rapid) ce a fost imediat după. Noi, atunci, am sperat că 1990 va schimba ceva ÎN BINE, nu pe invers. A fost pe invers. Distrugerea intenţionată a întregii economii şi agriculturi, poluarea cu valori multe din gunoiul Occidentului, maimuţărirea manelistă a tot ce nu e românesc, invazia celor care vor să inventeze un comunism mult mai rău decât cel clasic dar machiat altfel şi ambalat atrăgător, inflaţie peste inflaţie, criză peste criză, scumpiri la infinit.

Noi am fost generaţia de sacrificiu a lui Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu şi suntem a lui Iohannis. Când eram tineri, ăia bătrânii ţineau cu dinţii de scaune şi funcţii şi ne dădeau de o parte sau ne ignorau. Acum când nu mai suntem tineri, o generaţie de pui născuţi vii a moşilor de atunci ne dau de o parte sau ne ignoră. OK, nu murim noi din asta, ştiţi provrebul ăla cu cai şi câini şi stăpâni. Dar nu mai daţi lecţii despre ce a fost. Avem dreptul şi chiar obligaţia să nu uităm şi să spunem ca să nu se uite.

Ce era bine, ce era rău, ce e bine, ce e rău

Pentru că nu totul este alb sau negru, că de aia avem culori. La fel şi cu trecutul. Poţi să iubeşti ceva din el şi în acelaşi timp să deteşti altceva. Este ceea ce voi încerca începând de aici încolo, aici. Să vedem (cât de cât) exact cum a fost. Ce a fost bine, ce a fost rău, ce este bine, ce este rău. Pe politică, pe economie, pe distracţie, pe locuri de muncă, pe fabrici şi uzine, pe mâncare, pe muzică, pe băutură, pe televizor, pe concedii. Discuţia va fi liberă şi orice părere pe subiect (PE SUBIECT, repet) va fi binevenită, ca şi orice propunere de analiză “atunci şi acum”. Aşa se va lămuri o dată cum e cu nostalgiile. Oricum acum ne-am putea întreba dacă e vorba de nostalgii după Ceauşescu şi după comunism, după viaţa şi oamenii de atunci sau doar o mare silă de prezent, chiar dacă are multe oferte. (va urma)

Ziceam că faza asta cu lupta împotriva nostalgiei este politizată. Păi ia să vedem. Comuniştii, care şi ei spuneau că pe vremea lor era bine celor care ziceau că era mai bine pe vremea regelui, luptau şi ei împotriva nostalgiei. Îmi amintesc de cozile acelea la orice din anii ’80, şi de veşnicul pensionar care, după ce lumea îşi vărsa oful uitând de avertismentul “taci că poate te aude CINEVA”, o trântea şi el cinstit, tovărăşeşte: “Hehee, Păi acum e bine… Staţi să nu fie război!”. Sau “…staţi să vedeţi când o să vină vremurile alea când va fi plin şi nu vei avea cu ce să cumperi!”. În ambele cazuri, morala era că acum e bine pentru că înainte era mai rău şi că după aia va fi şi mai rău, deşi cumva, bine.
Discuţiile de acum pe tema asta erau până nu demult, doar la nivel de nişă, între pro-contra regimul Ceauşescu şi epoca socialistă, cu argumentele acelea clasice: era de lucru (iar ăia care nu mergeau la lucru îi LUA MILIŢIA), era ordine, aveam fabrici, lumea o ducea bine, că se găseau de toate şi că chiar dacă prin anii ’80 nu găseai nimic nicăieri, nu era grav că lumea tot SE DESCURCA. Dar fără o răspândire, cum să zic, epidemică.

Asta până când nu s-a “atentat” la Europa, adică UE, adică la religia unora “de dreapta”, care invocă Bruxellesul mai dihai de cum invocau bunicii lor Moscova cea luminoasă.
A trebuit ca premierul Marcel Ciolacu să spună pe la mijlocul lui iunie 2023 anul fost curent, când a prezentat programul de guvernare, că “Luptăm ca românii să nu mai fie “sclavii moderni” ai Europei, cu cele mai mici câştiguri din UE”.
Leftismul deja a făcut spumiţe la gură, o dată pentru că era vorba de Ciolacu şi PSD care erau la guvernare, spre deosebire de partidul “de dreapta” care nu doar că fusese debarcat de la putere şi ajuns în opoziţie, dar mai şi făcea pe batiscaful cercetând zona medie-joasă a sondajelor. Plus că era boala pe PSD mult mai veche, din vremea uitatului câş la pereţi cu telefonul dat pe lanternă şi a eroismului de a “rezista” afară nestingherit de nimeni, pe post de urmaşi ai eroilor din 1989 şi golanilor din 1990. Deci o dublă motivaţie.
Şi pentru că dubla motivare nu era de ajuns şi cum, aşa cum spunea un general japonez, toate vin în număr de trei, a mai apărut una. La fix, de zici că a fost solicitată, ca dedicaţiile de pe Taraf. A apărut nimeni altul decât George Simion, care culmea,
l-a contrat pe Ciolacu la modul OK, întrebându-l că la ce s-a referit când a zis aia cu sclavii moderni ai Europei. Şi i-a spus că în România noi, românii, suntem iobagi, “care lucrează două zile pe săptămână pentru Stat şi a treia ca să îşi plătească taxele”. Iar pentru că cei “de dreapta” nu puteau să zică bravo lui George că l-a luat la 11m pe Ciolacu, că sunt şi adversari ideologici şi concurenţă politică (deşi în materie de făcut show sunt cam idem) au scos din context totul, au făcut fraza varză, franjuri, bucăţele şi a reieşit că uite, dacă Ciolacu a spus că suntem sclavii Europei, Simion a spus mai mult, că suntem iobagii Europei, moamă ce revoltător şi nu se mai poate, anticipate. În fine, iobag este deasupra sclavului social vorbind, dar la leftişti nu contează detaliile.
Aşa că pentru a o da în gură suveraniştilor, roexit-iştilor, euroscepticilor şi în general tuturor cu păreri naşpa despre marea noastră familie europeană şi celor care nu aplaudă puternic prelungit şi necondiţionat la toate “valorile” alea care au invadat vestul şi în plus pentru a da încă o lovitură crâncenă nostalgismului care devine tot mai de succes de când ţi se bagă pe gât lumea asta nouă, verde şi smartă, şi de când se scumpesc toate în mod repetitiv, au scos campania asta cu “Pe când nu eram sclavii Europei”.
Era vorba de o serie de postări, ba cu poze de-aiurea făcute prin Abhazia în anii ‘90 (deci nici la noi, nici în comunism) ba de la noi, dar cu unele şi aceleaşi imagini: cozi la alimentare, la peco-uri, autobuze supraaglomerate, scanuri din programul tv, Ceauşescu la congrese, pionieri, doar ca să îţi arate cum era când nu eram UE şi să compari cu mamă ce dulce viaţă avem acum, de când ne-am integrat şi noi. Numai că treaba e aşa de prost făcută, de zici că e făcută chiar de comunişti.
În plus, au apărut valuri de opinii, bloggereli, publicist-comentatorisme, şi postăceli ale unor experţi, societari civili, “creatori digitali”, comentatori şi “influenceri”, faimoşi sau debutanţi, care confirmau exact expresia “îl înveţi pe tac-to să facă copii”. Adică unii care atunci abia reuşeau să-şi tragă chiloţeii înapoi pe locul destinat ca atare după ce au făcut la oliţă sau, în cel mai fericit caz, realizau că Moş Crăciun nu există ci e nea vecinul din scara cealaltă, sau hai, na, îşi luau prima bătaie că-i prindea tac-so fumând la leagăne, îţi spuneau ţie cum îţi era atunci. Cum stăteai tu la coadă la lapte de dimineaţa, cum nu puteai merge “dincolo”, cum îţi era frig în apartament, cum nu aveai tu canale multe la teveu. şi cum acum, pentru că eşti vorba aia “sclavul Europei”, ai net, ai uaifi, ai supermarket alimentar, hipermarket cu de toate, poţi să mergi vara la Grecia şi iarna în Seychelles, cum poţi lucra pe euroi “dincolo”, cum ai net şi mobil. Pe un ton de parcă fără ăştia de acum, România ar fi stagnat la infinit la nivelul lui 1986, iar cea mai tare chestie ar fi walkmanul cu căşti cu burete, iar în materie de comunicare, telefonul interurban cu fise de 3 lei şi singurul progres ar fi fost o antenă mai şmecheră care să fi prins bulgarii şi sârbii chiar la Sibiu, unde abia prindeai ceva pe Dealu Dăii, că venea semnalul dinspre Vâlcea. Ceea ce, hai să fim sinceri, nu este aşa. Nu puteam sta pe loc în timp ce lumea mergea înainte. Apoi, ca să vorbeşti pe un subiect, trebuie să ai idee despre el. Idei mai multe decât a pune poze vechi şi a scuipa câteva păreri ori a te răţoi de după tastatură cu “bă nostalgicilor!”

De ce e lumea nostalgică după vremea lui Ceauşescu? Pentru că i se dau motive

Câte feluri de nostalgii sunt?

Nostalgii sunt multe. Unele sunt stupide, într-adevăr, şi denotă că omul e neinformat şi nici nu are chef să se informeze, că şi-o ţine pe a lui la infinit. Cum e dorul după Ceauşescu. Afli de la el exact ce scria acum 40 de ani în Scînteia, Scînteia Tineretului, Flacăra şi Munca de Partid: că Ceauşescu e cel mai mare om din istoria ultimelor secole. Că România era cel mai cel stat din lume. Că aveam o industrie de care tremurau americanii şi ruşii, luaţi împreună sau separat. Că S-A CONSTRUIT O ŢARĂ. Că fabricam orice, de la ace cu gămălie şi peniţe, la utilaj petrolier şi avioane de luptă. Că lumea muncea şi avea. Că GĂSEAI DE TOATE. Că multe altele, despre care vom vorbi la timpul lor.
Mai e nostalgia după tinereţe. Cum mi-a spus odată un colonel în rezervă, fost colonel activ: “Înainte era mai bine”. Eu deja cu condensatorii ţiuind în mine, am şuierat “de ce?” “pentru că eram şi noi mai tineri”. Da, înainte erai mai tânăr şi era mai bine. Aşa cum acum alţii sunt tineri şi le e bine. Erai subţirel, aveai păr în cap, ţineai la băutură, ţineai la femei ba chiar aveai reputaţii de mare gagicar, nu ratai un chef, rupeai discotecile, nu aveai tensiune, nu ţineai regim, nu ştiai ce-s alea pastile şi dureri plimbăreţe prin corp, urcai pe munte, coborai în mare, mergeai pe jos zilnc cel puţin cât traseul lui 11 sau 1 cel de Viile Sibiului. NORMAL că era mai bine, chiar dacă ai fi trăit în URSS-ul lui Lenin şi Stalin. E de înţeles asta. Cel de atunci era diferit de cel de acum.
Mai este nostalgia după lumea aia a ta şi după vremurile acelea în general. Adică un alt semn că acum e ceva în neregulă, că altfel ţi-ar fi plăcut cum e acum iar ce a fost atunci e de domeniul trecutului, pa la revedere, fost-ai lele. Strada copilăriei, cartierul “tău”, şcoala şi liceul, străzile acelea liniştite fără trafic de nebuni şi maşini parcate la vrac. Casa părintească, magazinul de “pîine”, cofetăria şi librăria “ta”. Colegii de clasă, prietenii, gaşca. Chefurile, fetele, plimbările fără bani şi evadările la un film. Discoteca şi prima bere ca “om mare”. Atmosfera de atunci, muzica, mâncarea, locurile unde te simţeai bine, natura sălbatică de la “botul calului”. Statul la poveşti în faţa blocului, datul cu sania în parc sau pe deal. Muzica “interzisă” sau nu ascultată la radio sau magnetofon, filmele de pe video. Locurile şi lucrurile. Totul. Fără nicio chestie politică la mijloc, aşa cum nici atunci nu îţi păsa de politică, deşi era pretutindeni în jurul tău. Şi nu neapărat din cauză că atunci erai tânăr iar acum nu. Ci comparând cu ce e acum, cu agitaţia fără rost, cu fiţa nemărginită, cu autosuficienţa, cu ţâfnoşenia de reţele, cu distrugerile urbanistice pe post de “oraşul evoluează”, cu muzica ce pare a fi murit de mult calitativ vorbind, cu toată făţărnicia asta numită “progres” după care unii sunt în limbă doar ca să se vadă că-s cu “lumea bună”.
Mai e pasiunea asta “istorică” ce e luată de unii drept nostalgie. Este mai rară şi e preocupare a unor puţini care nu doar stau şi oftează cu berea sub nas că “fugit irreparabile tempus”- trece timpu ca nebunu’, ci caută să vadă ce a fost, cum a fost, să observe şi să caute, să citească, să recitească, uneori chiar ceea ce atunci la vremea aceea i se părea o idioţenie cosmică de care nici să nu te atingi, pentru a înţelege ce, cum şi de ce a fost. Oamenii ăştia sunt enervanţi că nu pot fi prostiţi cu trei poze care plâng după pixeli şi cu insulte şi băşcălii corporatiste sau activiste “civil”, ori cu articolaşe stupide care sună exact ca cele care înfierau capitalismul decadent şi “racilele” burgheze ale “grelei moşteniri”, dar într-un limbaj mai actual, mai trendy. A studia trecutul înseamnă a fi pasionat de el. A recunoaşte că el face parte din istorie, chiar dacă tu vrei să-l uiţi pentru că poate istoria aia nu e comodă, că poate din ai tăi erau unii care ciripeau la Secu sau erau mari scule pe la partid sau Miliţie. A ţi-l asuma pe trecut, că e şi el al tău. A-i recunoaşte relele şi bunele. A păstra părţi din el pantru ca să ştie şi cei care nu l-au prins cum a fost atunci, nu doar din declaraţii ale unora care atunci nu ştiau diferenţa dintre caca şi papa, sau care cărâie ce le ordonă partidul sau sponsorul. Pentru că în cursa după noul cu orice preţ, care nu e neapărat şi bun, tu distrugi tot ce e în urma ta, aşa cum în vremea lui Ceauşescu se demolau biserici şi case şi se împuşcau caii pentru că eram progresişti şi aveam tractoare făcute la Steagul Roşu. Istorie nu e doar aia cu daci şi voievozi, castele şi biserici fortificate cu “camera împăcării”, ci e şi fabrici, hale, sedii, cinematografe, arhitectură, obiecte ce le aveai în casă. Toate acestea definesc şi ele o epocă ce a fost şi care trebuie ţinută minte.
Deci, morala e că nu-mi vii tu acum, care habar nu ai nici cine ţi-a fabricat donaldul cu care te pozau ai tăi când erai mic, să ne faci “bă comuniştilor”, când subiectul e cu totul altul şi de alt nivel.
Pe de altă parte, chestia cu trecutul este aşa de aruncată în uitare încât orice recuperare a lui prinde la oameni, mai ales cei care au trăit atunci. Din motive de plăcerea de a fi informat şi chiar graţie vreunei dintre nostalgiile menţionate mai sus.
Am scris înainte despre 1989 şi (pe rapid) ce a fost imediat după. Noi, atunci, am sperat că 1990 va schimba ceva ÎN BINE, nu pe invers. A fost pe invers. Distrugerea intenţionată a întregii economii şi agriculturi, poluarea cu valori multe din gunoiul Occidentului, maimuţărirea manelistă a tot ce nu e românesc, invazia celor care vor să inventeze un comunism mult mai rău decât cel clasic dar machiat altfel şi ambalat atrăgător, inflaţie peste inflaţie, criză peste criză, scumpiri la infinit.
Noi am fost generaţia de sacrificiu a lui Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu şi suntem a lui Iohannis. Când eram tineri, ăia bătrânii ţineau cu dinţii de scaune şi funcţii şi ne dădeau de o parte sau ne ignorau. Acum când nu mai suntem tineri, o generaţie de pui născuţi vii a moşilor de atunci ne dau de o parte sau ne ignoră. OK, nu murim noi din asta, ştiţi provrebul ăla cu cai şi câini şi stăpâni. Dar nu mai daţi lecţii despre ce a fost. Avem dreptul şi chiar obligaţia să nu uităm şi să spunem ca să nu se uite.

Ce era bine, ce era rău, ce e bine, ce e rău

Vrem să explicăm şi să comparăm cum vine treaba cu nostalgia şi cu bă nostalgicilor, ca să nu se mai bage toţi nefericiţii şi habarniştii în subiectul ăsta, care e mult mai profund şi mai complex decât o postare de cacao cu 3 cozi şi 4 Dacii plus un text retard.
Pentru că nu totul este alb sau negru, că de aia avem culori. La fel şi cu trecutul. Poţi să iubeşti ceva din el şi în acelaşi timp să deteşti altceva. Este ceea ce voi încerca începând de aici încolo, aici. Să vedem (cât de cât) exact cum a fost. Ce a fost bine, ce a fost rău, ce este bine, ce este rău. Pe politică, pe economie, pe distracţie, pe locuri de muncă, pe fabrici şi uzine, pe mâncare, pe muzică, pe băutură, pe televizor, pe concedii. Discuţia va fi liberă şi orice părere pe subiect (PE SUBIECT, repet) va fi binevenită, ca şi orice propunere de analiză “atunci şi acum”. Aşa se va lămuri o dată cum e cu nostalgiile. Oricum acum ne-am putea întreba dacă e vorba de nostalgii după Ceauşescu şi după comunism, după viaţa şi oamenii de atunci sau doar o mare silă de prezent, chiar dacă are multe oferte. (va urma)

Custom Image