De fiecare dată când (îmi) aud replica asta cu "ce mai vrei, lumea evoluează", rostită cu o asemenea fală de parcă rostitorul ei a contribuit radical la această evoluţie prin cine ştie ce  invenţie sau muncă susţinută, mă iau, în paralel, râsul şi spaima. Spaima pentru că omul e chiar convins de ce spune. Păi evoluăm-progresăm, nu mai suntem ca-n evumediu (deşi nu are vagă idee despre perioada aia), ai chestii în casă de nici împăratul Chinei nici regii Franţei nici nu visau să aibă, poţi comanda orice să ţi se aducă acasă sau oriunde vrei şi poţi mânca ceea ce bunicii tăi nici nu gândeau să existe, de la sushi la shaormă: Ai surse de informaţii despre orice, poţi vedea orice canal TV din lume, poţi să te dai cu avionul până la Grecia sau Maldive. OK. Asta e partea pozitivă. Nimeni nu neagă utilitatea multor descoperiri şi oferte ale lumii acesteia. Până la un punct, de unde începe tâmpeala, dependenţa sau atentatele la libertarea personală şi la viaţa ta privată. 
Dar mai e un aspect al acestei "lumea-evoluează-ce-vrei-bă-expiratule". Unul care îţi arată cealaltă faţă al acestei "evoluţii"; care numai spre bine nu merge, în ciuda tuturor contribuţiilor la o viaţă comodă şi, dacă se poate, cât mai profitabilă pentru alţii şi care să nu îţi provoace prea mult creierii. Te prinzi atunci când observi că normalul devine, treptat-treptat, un lux. Păi cum? Păi uite cum. Înainte, oamenii, chiar şi cei mai modeşti ca venituri, îşi puteau construi o casă. Chiar şi una modeată, amărâtă, cu două camere şi o bucătorie în curte. Cum făcea cum nu făcea, reuşea asta. Fă tu, acum, o casă. Poţi? Nu poţi. Faci credit, iar la vârsta pensiei, dcă o mai prinzi, devii şi tu 100% proprietar. Înainte, pe lângă casă aveai o grădinuţă unde nevasta-ţi cultiva una-alta, legume de subzistenţă. Erau bune şi fantastice faţă de chestiile de acum de ma market sau chiar din pieţe. Dacă vrei ce acum 70 de ani aveai la botul calului, trebuie să iei maşinuţa şi să ajungi în cine ştie ce sat de unde ştii tu că "poţi lua de la ţărani". Ei, am evoluat, nu? E brici, ce să spun. 
A, vorbind de mâncare, sună fain epitetul ăla, "bio". Adică e garanţia că ce bagi la maţ este natural, fără chimicale, fără adaosuri, fără alea din carne care au 20% carne. Interesant e că înainte, când nu eram aşa de evoluaţi bă expiratule, cam tot ce mâncai era bio. Bun, nu era varietatea şi cantitatea dar măcar aveai certitudinea că nu te mumifici de viu de la atâtea adaosuri. Că puiul ăla fript nu a crescut ca Făt Frumos din poveste, cu hormoni. Că legumele nu au avut acceleratoare din astea de coacere de-s superbe pe dinafară dar nefăcutepe dinăuntru. "Bio" era normalul, nu specialul şi nu la preţ superior faţă de mâncarea ne-bio.
La fel, aşa s-a evoluat încât s-a trecut de la bărbatul care câştiga destul el singur, cât să întreţină o familie. Acum nu mai suntem ăia înapoiaţii, ambii componenţi ai familiei îşi toacă ziua-noaptea cu joburi şi extra-joburi pentru ca să constate la final că după ce plătesc toate ce-s d eplătit, tot nu sunt destui bani. 
Apropo de serviciu, am evoluat de la munca fizică la cea de birou şi reţea şi de la mersul pe jos la datul cu maşina. Numai bine ca aspectul nostru fizic să sufere modificările "clasice". Care modificări pot fi eliminate prin: alergare, mers la sală, dat cu biciclete. Înainte veneai de la lucru aşa de rupt fizic după 8 ore, şi asta şapte zile de la 7 la 15, că nu-ţi mai trebuiau activităţi super-sportive după aia. Dar nici nu erau atâtea burţi, vergeturi,  funduri masive. În plus, nu erau atâtea dependenţe ca acum. OK, erau ţigările şi beutura, loto-ul şi fotbalul şi cărţile (de joc). Iar acum dacă le luăm, câte sunt? Multe dar mai ales nu vedeai vreodată oameni cu nasu-n ecrane când umblă pe stradă. Ceea ce nu e normal. Normal mai era să respiri aer curat la tine-n cartier, nu doar în weekend, în anumite "locaţii" din natură. Normalul e tot mai rar. Am evoluat în aşa hal, încât normalul a devenit un lux iar anormalitatea un fapt cotidian. Culmea, şi acceptat ca normalitate.