Cei născuți cu ceva ani înainte de 1989 ridică măcar o sprânceană la auzul zilei de 23 August. Ei, ce defilări, ce ode, ce petreceri câmpenești ulterioare. Ai spune că acele vremuri zac îngropate în țărâna istoriei, că toate manifestările acelea ipocrite, închinate tovarășilor și partidului sunt doar amintiri decolorate. Ghinion: pasul de defilare nu a murit, oda e plină de vigoare, lingușeala e vârtoasă, ploconeala oțelită. E drept, toate acestea se prezintă azi sub alte forme, însă fondul e același. Tovarășii de atunci se regăsesc în cadrele de nădejde ale partidelor de acum, de slugoi degrabă pupători în dos nu duc lipsă structurile politice, limbajul de lemn își arată fibra putredă în discursuri lingușitoare, ce gâdilă orgoliul potentaților vremii. În rândul maselor, nemulțumirile sunt mestecate la unison cu micii și codrul de pâine, e drept, vocal în zilele noastre. 

Destinatarii furiei populare sunt diverși, spre deosebire de cel unic de dinainte de 1989. Nu se mai mârâie în barbă și la colțuri, ci pe canalele de comunicare, în piața publică, la vedere, uneori asurzitor. 

Puse una lângă alta, cele două radiografii, cea a vremurile de dinainte de 1989 și cea de azi prezintă aceleași tumori sociale, doar formele lor de manifestare fiind diferite. Poate credem că e o schimbare de la cer la pământ între 23 August (să zicem) 1985 și 23 august 2024. Nu avem parte de aceeași atmosferă festiv-ipocrită, dar nu am reușit să scăpăm de proastele obiceiuri, de sinistrele apucături de slugărnicie politică, de falsitatea afișată a militanților politici, mufați la beneficiile izvorâte din statutul de membru combatant al formațiunii. 

Poate că unii regretă azi atmosfera de sărbătoare ce punea stăpânire în 23 August pe satele, orașele și câmpiile patriei; sincer să fiu, nu cred că e ceva de regretat. Că putem înțelege modul de funcționare a mecanismului nostalgiilor, e altceva. Ele nu țin de regimul politic, ci poate de vremuri în care existau relații interumane mai puțin trecute prin rântașul ipocriziei și aluatul complezenței.

Nu sunt de condamnat cei ce își amintesc cu plăcere de fleica așezată pe felia de pâine și berea la „kil” savurate pe pătura din Dumbrava. Fiecare se raportează cu o anume sensibilitate la momentele din viață și suntem tentați să-i dăm trecutului, după o vreme, o amintire spoită în culorile indulgenței. 

N-ar fi rău să privim către diferitele etape ale existenței noastre, fără patimi politice, istorice, să gustăm puțin din ceea ce simțeam atunci, fără a ne induce senzații amare. 23 August nu a murit, trăiește cu bunele și relele sale. E o zi din a cărei amintire au putea învăța câte ceva. Bineînțeles, dacă am dori să învățăm.