Concepţiile arhiducelui Franz Ferdinand (1863-1914) privind federalizarea și viitorul imperiului austro-ungar sunt prezentate și în lucrarea istoricului dr. Vasile Crişan: «A fost puternic marcat de căsătoria morganatică cu contesa cehă Sophia Chotek (1900), în urma căreia a trebuit să semneze un contract prin care i se recunoştea succesiunea la tron cu condiţia renunţării la tron pentru descendenţii proveniţi din această căsătorie, iar soţia sa, ridicată la gradul de principesă, să rămână în rang inferior arhiduceselor, decizie ce a condus la multe umilinţe pentru moştenitorul tronului şi pentru familia lui.

Numitorul comun al concepţiilor sale politice a fost contestarea vehementă a dualismului şi, în acest context, a hegemoniei maghiare în cadrul monarhiei. Ideologia sa politică a oscilat între federalism, trialism şi nostalgia absolutismului luminat al lui Iosif al II-lea. Arhiducele Franz Ferdinand îmbrăţişase ideea unei Austrii-Mari federalizate încă de la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, cam pe vremea când Aurel C. Popovici publicase în eseul „Cestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţionării sale în Ungaria” proiectul său de federalizare a Ungariei.

Generalul Margutti consemnează concepţia federalistă a lui Franz Ferdinand, pe care arhiducele i-a relatat-o într-o convorbire din 1895: „Dacă vrem ca puterea centrală să cuprindă părţile şi să le amalgameze în masa dorită, trebuie neapărat ca ele să fie mici, minuscule. În acest scop voi face din Ungaria patru frânturi, din Boemia două, şi din celelalte ţări, atâtea câte vor fi necesare. Fiecare parcelă, înzestrată cu autonomie nemărginită în gestiunea afacerilor ei interioare, va trebui, în ce priveşte lucrurile exterioare şi armata, ca şi administraţie centrală să se supuie unui guvern general, a cărui limbă oficială va fi exclusiv cea germană. Această limbă va deveni, încet – încet şi pe nesimţite, patrimoniul tuturor popoarelor confederaţiei, vehiculul civilizaţiei lor comune”. Sunt de remarcat izbitoarele asemănări între enunţurile lui Franz Ferdinand din 1895 şi proiectul Statelor Unite ale Austriei Mari imaginat de Aurel C. Popovici: fărâmiţarea imperiului în state mici, după criterii naţionale subînţelese acordarea unei largi autonomii interne pentru fiecare dintre ele, asigurarea pentru limba germană a rolului de limbă „mijlocitoare”, oficială, a raporturilor dintre state şi a legăturilor cu autoritatea centrală, armată şi guvern central-comun.

Chiar şi împărţirea Boemiei în două entităţi statale (Boemia germană şi Boemia cehă – la Aurel C. Popovici) şi a Ungariei în patru entităţi – se apropie de proiectul lui Aurel C. Popovici. Acesta vedea organizarea pe teritoriul Ungariei istorice a şase state: Ungaria propriu-zisă, Croaţia, Slovacia, Transilvania (împreună cu Bucovina), Ţara Secuilor şi Voivodina.

Şi Franz Ferdinand, ca şi Aurel C.Popovici intuia rezistenţa mare pe care o va întâmpina ideea federalizării din partea maghiarilor, de aceea îşi propunea să o înlăture, dacă va fi cazul, cu sabia. Deci sabia, adică recurgerea la forţă, la o lovitură de stat de sus – în concepţia lui Aurel C. Popovici – radiera, pentru ştergerea graniţelor „istorice” şi pentru reorganizarea imperiului pe criteriile principiului naţional. Acestea sunt cadrele în care a apărut şi s-a manifestat mişcarea pentru Austria-Mare (Gross-Ősterreich). Chiar dacă aparent cele două concepţii erau asemănătoare, ele porneau, însă, de la premize diferite.

Aurel C. Popovici avea în vedere acţiunea principiului naţional, pe care dorea să-l folosească în scopul emancipării naţiunii sale, în timp ce Franz Ferdinand urmărea stoparea procesului de descompunere şi de slăbiciune cronică a Imperiului habsburgic şi consolidarea Casei imperiale, într-o Europă în schimbare. Cele două ideologii se întâlneau pe terenul comun al misiunii istorice a habsburgilor de ocrotitori ai naţiunilor mici din centrul şi sud-estul european. Pe măsura creşterii ponderii slavilor în viaţa monarhiei, mai ales după anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ideile federaliste ale prinţului moştenitor alunecă spre trialism. Această variantă a federalismului presupunea, în esenţă, constituirea în părţile de sud ale imperiului a unui stat autonom format prin unirea Croaţiei, cu Dalmaţia, Bosnia şi Herţegovina, cărora urmau să li se alăture slovenii din Austria. Acest stat al slavilor de sud ar fi urmat să formeze o a treia unitate care să se alipească, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii, Austro-Ungariei. Se spera că acest aranjament să constituie o soluţie pentru încadrarea Bosniei şi Herţegovinei în imperiu, precum şi un eventual pol de atracţie pentru sârbi de a intra într-o structură confederativă cu Imperiul Habsburgic, aşa cum visa şi Aurel C.Popovici pentru Regatul român.

După cum se poate lesne constata, acest trialism nu putea să aducă nici un fel de îmbunătăţire a sorţii românilor din monarhie, care rămâneau în continuare sub aceleaşi stăpâniri. În perioada premergătoare primului război mondial, printre soluţiile avansate de diverşi oameni politici pentru salvarea imperiului sunt amintite şi alte variante de „trialism”.

Una dintre aceste versiuni ale trialismului îi este atribuită de contele Czernin lui Nicolae Filipescu (…) şi anume: România să se unească cu Transilvania şi Bucovina şi această Românie Mare să intre în legătură confererativă cu Austro-Ungaria.

Aurel C. Popovici considera trialismul o aberaţie. Într-un interviu acordat ziarului „Românul” arată şi motivele pentru care „factorii hotărâtori din Viena” nu pot să îl admită ca soluţie a crizei dualismului. Astfel, dacă s-ar opta pentru constituirea unui stat sud-slav ca a treia componentă a imperiului, s-ar ridica cehii cu pretenţia, legitimată istoric, de constituire a regatului boem independent. „Singura soluţie care este acceptată de numeroase cercuri înalte din Viena – sublinia Aurel C. Popovici, referindu-se la programul politic al lui Franz Ferdinand şi al anturajului său – este federalismul monarhiei habsburgice, federalism în care toate popoarele să se bucure de autonomie proprie. Spre această direcţie se îndreaptă lucrurile şi nu va trece mult până când dualismul care se zbate în criză de atâta vreme, va da un faliment definitiv”. Nu încape nici o urmă de îndoială că Franz Ferdinand dorea cu tot dinadinsul să reformeze imperiul dacă împrejurările i-ar oferi prilejul. A căutat, în consecinţă, să-şi creeze şi structuri organizatorice pentru pregătirea acestui moment prielnic. Acestea au fost Cancelaria militară, cercul de la Belvedere şi mişcarea pentru Austria-Mare, centrată în jurul Partidului Social-Creştin, condus de Karl Lueger. „Cancelaria militară” a fost organizată de maiorul Brosch ca un organism de informaţii care monitoriza evoluţia vieţii politice a monarhiei şi a principalilor săi actori, oferindu-i principelui analize politice pertinente şi informaţii utile pentru a-şi susţine propriile puncte de vedere în faţa monarhului. Deoarece orice idee de reformă avea nevoie de oameni care să o pună în practică, printr-o selecţie atentă şi discretă s-a constituit grupul de personalităţi format din oameni politici şi experţi aparţinând diverselor naţionalităţi şi grupări politice şi de interese din imperiu adunate în jurul ideii de schimbare a bazelor constituţionale ale dualismului. Era o grupare eterogenă, operând în condiţii de clandestinitate, cu indivizi care se raportau la persoana prinţului moştenitor şi cu puţine relaţii pe orizontală, între protagonişti. Este cunoscut în istorie şi memorialistică drept „cercul de la Belvedere”, un posibil cabinet din umbră al prinţului moştenitor. Printre ei, slovacul Milan Hodža, Eduard Steinacker, reprezentantul germanilor din Ungaria, românii Alexandru Vaida-Voevod, Aurel C.Popovici, Miron Cristea, Demetriu Radu, cehul Thomas Masaryk. Gruparea „Gross-Ősterreich” s-a constituit în jurul „cercului de la Belvedere” a prinţului moştenitor Franz Ferdinand, alimentată programatic şi ideologic de Partidul Creştin-Social a lui Karl Lueger şi de alţi susţinători ai federalismului, printre care şi Aurel C.Popovici şi adepţii săi din sânul mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi Bucovina. (…) Analizată retrospectiv, după ce războiul mondial, revoluţiile sociale şi naţionale şi tratatele de pace de la Paris îşi făcuseră efectul, mişcarea „Gross-Ősterreich” apărea desuetă şi reacţionară. Karl Renner considera, în 1930, că ea se baza pe titlul cărţii lui Aurel C. Popovici, aşa după cum R.W. Seton Watson sugera în 1908 că apariţia săptămânalului vienez Gross-Ősterreich, s-ar datora tot impactului cărţii lui Aurel C. Popovici. Renner aprecia că, atât cartea, cât şi mişcarea Austriei – Mari au preluat ideile federaliste din ideologia social-democrată austriacă, pe care le-au golit de conţinutul democratic, în sensul renunţării la muncitorimea austriacă şi maghiară ca forţe capabile să impună aceste proiecte într-o Austrie democrată.

A.C. Popovici şi gruparea „Gross-Ősterreich” au mizat, însă, pe „elementele corporatist – reacţionare, birocratice şi semifeudale”, care nu puteau reînoi imperiul. Prin urmare, Aurel C. Popovici şi gruparea din jurul proiectului Austriei Mari erau plasaţi ideologic în rândul federaliştilor austrieci de dreapta, în timp ce Palacky, Masaryk, Renner, Otto Bauer şi ceilalţi social-democraţi austrieci reprezentau linia federalistă democrată, de stânga». (va urma)