Oare cei ce țin hățurile țării și-au propus să ne demonstreze că sunt niște regi neîncoronați ai paradoxului? Cel puțin în materie de economie, se încăpățânează să facă totul harcea-parcea prin acest sector. De la tonul cu care sunt anunțate, până la conținut, măsurile fiscale emană populism prin toți porii. Unul dintre exemplele de raționament aberant este cel privind acordarea sau neacordarea facilităților fiscale în câteva domenii de activitate. Ni s-a spus că pentru cei din agricultură, construcții, industria alimentară și parțial IT vor fi eliminate facilitățile fiscale existente până acum. Măsura îi nemulțumește pe cei direct implicați, iar pentru că se apropie alegerile, guvernanții s-au gândit să îndulceasă lucrurile, vehiculând ideea creșterii salariului minim pentru angajații din aceste ramuri. Orice ar crede cei ce scrijelesc legi pe la București, cel care îl plătește pe angajat, este angajatorul. El nu culege banii de pe câmp, din pom, ci din economia reală, aia cotonogită de politicienii habarniști. Când pui presiune pe angajator, crezând că mulțumești masa de angajați, creezi un dezechilibru. Dacă angajatorul nu are banii necesari majorării salariului minim după eliminarea facilităților fiscale din respectivele sectoare, cel care are de suferit e tot angajatul. Degeaba se bat guvernanții cu pumnul în piept în fața celor ce lucrează în agricultură sau construcții, spunându-le ”v-am mărit salariul minim!”, pentru că nu ei suportă majorarea, ci angajatorul. Acesta din urmă, oricum victima unor politici fiscale contraproductive, e lăsat pradă unor directive aberante. Ajutorul pe care -chipurile- guvernanții îl dau angajaților din aceste sectoare (manevră cu miză electorală) e doar un măr otrăvit care mai dă o lovitură de baros la temelia economiei șubrezite. Din gură e ușor să faci majorări, să te lauzi cu creșterea nivelului de trai al oamenilor, atâta vreme cât nu te întrebi dacă antreprenorii pot suporta aceste măsuri populiste. Practic, politicienii își fac campanie electorală și pe spinarea angajatorilor din aceste domenii, vrând să pozeze în cei ce îi obligă pe ”burgheji” să crească salariile angajaților. Orice om care nu vrea să plătească tribut populismului și mâniei proletare înțelege că propunerile amintite mai devreme sunt un demers aberant, ineficient, o șmecherie ieftină de combinator de talcioc. Asta nu mai e guvernare, ci doar campanie electorală dusă în ritmul disperării. La finalul ei unii se vor alege cu voturi, iar noi cu o economie pârjolită de măsuri prostești și viclene.