Privind retrospectiv, „Replica” şi „Memorandumul” nu au avut – în plan politic – urmări directe, guvernele ungureşti fiind intransigente în privinţa soluţionării problemei naţionalităţilor. În schimb, victoria în plan mediatic a fost constatată de către toţi actorii politici ai epocii. În lucrarea dr. Vasile Crişan este prezentat şi „Răsunetul procesului Replicei”, din care reproducem selectiv: «Dacă presa naţionalistă maghiară făcea din A.C. Popovici un periculos agitator şi trădător, în România ziarele îl consideră erou şi martir. Luni de zile după încheierea procesului, pe adresa lui Aurel C. Popovici şi a soţiei sale, cotidianul sibian „Tribuna” a publicat, aproape număr de număr sute de adrese de adeziune, cu mii de semnături venite din toate straturile societăţii, din întreg cuprinsul monarhiei şi din toate ţinuturile locuite de români. În ochii poporului, Aurel C. Popovici era un erou şi un martir al neamului, căruia i se cuveneau cuvinte de laudă şi îmbărbătare, i se închinau poezii şi cântece. Alături de Vasile Lucaciu, închis şi el la Seghedin, A.C. Popovici şi curajoasa lui soţie erau pe cale să devină eroi populari. (…) Intoleranţa şovinistă a justiţiei maghiare s-a războit timp de aproape doi ani şi cu alţi şaptesprezece români din comitatul Turda pentru solidarizare cu Aurel C. Popovici, apăraţi de I. Russu-Şirianu şi avocatul turdean dr. G. Popescu. (…)

În Croaţia opiniile sunt mult mai ponderate, înclinând totuşi spre ideea că lui Aurel C. Popovici i s-a făcut o mare nedreptate iar rechizitoriul procurorului Jeszenszky, care a entuziasmat atât de mult publicul maghiar încât acesta i-a organizat în seara următoare procesului o retragere cu torţe, a fost un lamentabil eşec. „Dl. Alexandru Jeszenszky şi-a făcut foarte rău treaba … şi de mult nu s-a mai auzit un discurs de acuzare mai bombastic, mai puţin convingător şi mai puţin lipsit de tact ca cel rostit de procurorul din Cluj”, considera ziarul Agramer Tagblatt în editorialul său din 2 septembrie 1893, apreciind în continuare:

„După forma sa exterioară, acest discurs nu este altceva decât o sărăcăcioasă compilaţiune a atâtor şi atâtor articole de ziare maghiare despre mişcările naţionale şi frământările românilor transilvăneni. Foarte multă „trădare de patrie” o porţie însemnată de schimonosire a faptelor notorii şi câteva apucături avocaţiale maghiare garnisite din abundenţă cu declamaţiuni patriotice, aceasta e totul”. Un alt ziar croat, Ozbor, din Zagreb, scrie, referindu-se la Aurel C. Popovici, în numărul din 1 septembrie a aceluiaşi an: „Cel mai nou martir politic este Popovici … El este un om tânăr, voinic la trup şi la suflet, tare la corp şi la voce, înflăcărat, plin de vervă, de însufleţire şi de dragoste pentru poporul său şi libertatea lui”.

La rândul lor slovacii, prin organul de presă Novodnie Noviny, folosesc acelaşi ton acuzator faţă de procesul şi sentinţa de la Cluj, cu atât mai vârtos, cu cât, cu câteva săptămâni în urmă, la Presburg, s-a derulat un proces de presă împotriva ziarului slovac. Între cele două evenimente, slovacii găseau nenumărate similitudini. Şi sârbii, amintiţi în Replică printre naţionalităţile nevoite să sufere nedreptăţile statului maghiar, se situează pe aceleaşi poziţii critice faţă de procesul de la Cluj. Reţinem din ziarul Zastava de la 1 septembrie 1893, din articolul intitulat „Naţionalităţile pe banca acuzaţilor”, un fragment care se referă la Curtea cu juraţi de la Cluj: „A fost vremea când exista Curtea cu juraţi de la Sibiu, oraş în care trăiesc românii cu nemţii laolaltă. Deşi există mai multe chestiuni pentru care aceste două popoare se iau în luptă unul contra altuia, totuşi se arăta drepţi ca juraţi unii către alţii, căci fiecare dintre ei ştia năcazurile şi limba altuia, aşa încât lucrurile n-au ieşit totdeauna aşa cum dorea şovinismul orb şi fără pic de dreptate al maghiarilor. Deodată maghiarii dau cu pumnul în faţa justiţiei noastre, Curtea cu juraţi se strămută din Sibiu, unde avea sediul cel mai corespunzător concepţiei şi scopului tribunalului popular, şi e transferat la Cluj, oraş molipsit de şovinism turbat, unde limba românească juraţii nu o cunosc. Astfel instituţia juraţilor a fost falsificată chiar în rostul, în temelia ei. Verdictul Curţii cu juraţi de la Cluj a fost întâmpinat cu mare bucurie de presa maghiară. Egertértés anunţa cu satisfacţie: „Nu ne-am înşelat în Curtea cu juraţi de la Cluj. Juraţii din Cluj sunt patrioţi maghiari şi oameni drepţi … Patru ani de temniţă de stat. Asta e ceva. În decurs de patru ani domnul Popovici poate să mediteze mult asupra ordinei lumeşti şi asupra rolului său cu toane”. Pesti Naplo, în editorialul „Verdictul de la Cluj”, constata: „Într-adevăr e îngrozitor curajul românilor din Ungaria. Agitatori fără conştiinţă infiltrează în popor ura, şi vor propaga acum, că iată aici e Ungaria care e atât de crudă, încât cutează să condamne pe aceia, care aprind deasupra capului lor casa”. Budapesti Hirlap consideră condamnarea lui A.C. Popovici la patru ani de temniţă de stat drept un semn al revirimentului justiţiei ungureşti ale cărei sentinţe, deşi nu sunt leacuri complete, sunt vrednice de luat în seamă”. Magyar Hirlap, mai circumspect, crede că odată cu rostirea verdictului de la Cluj „suntem mai departe decât ori şi când de terminarea procesului”. Problema românească trebuie analizată de la început în complexitatea sa, susţine mai departe editorialistul. El remarcă două puncte de vedere în sânul opiniei publice maghiare. Unul este cel ce susţinea necesitatea reprimării ferme a oricăror atentate la demnitatea statului. Celălalt, reprezintă opinia după care concetăţenii români trăiesc în aceeaşi casă cu maghiarii şi prin urmare „în viaţa comunală şi comitatensă, trebuie să-i aducem acolo, ca să nu se simtă şi să se poarte ca străini între noi”.

Obiectivul apropierii de naţionalităţi era, însă, foarte greu de îndeplinit. Guvernele Coloman Tisza, Szapáry, şi începând din toamna anului 1892 – guvernul şvabului maghiarizat Wekerle, au acumulat în raporturile cu naţionalităţile tensiuni greu de surmontat. Legile şcolare, legea grădiniţelor de copii, aruncarea în temniţa de la Seghedin a părintelui Vasile Lucaciu, procesul de presă împotriva ziarului slovac Narodnie Noviny, începerea urmăririi penale împotriva memorandiştilor, goana după studenţii români care s-au solidarizat cu Aurel C. Popovici şi procesul Replicei au alarmat opinia publică din întreaga Europă. (…) Astfel, La Republique Francaise din 2 septembrie 1893, relatând despre Replică, laudă felul în care a fost redactată lucrarea şi subliniază efectul considerabil pe care l-a avut peste hotare, afirmând că prin această scriere problema naţională din Ungaria a fost pusă definitiv în faţa concernului european. Tocmai acest lucru nu a putut să-l ierte guvernul maghiar.

Curajul şi verva cu care Aurel C. Popovici a denunţat în mod public politica guvernelor maghiare faţă de naţionalităţi au pricinuit greutatea răzbunării şi furiei maghiare. Cât despre procesul propriu-zis, ziarul citat îl etichetează drept o „comedie judiciară ungurească”. (…) În aceeaşi ordine de idei se aşează şi mitingul de la Colegiul St. John din Oxford, desfăşurat la 5 martie 1894, la care a participat un mare număr de intelectuali englezi, profesori, studenţi. Întrunirea a fost prezidată de cunoscutul filolog romanist W.R. Morphill. Momentul a reprezentat o mare manifestaţie de simpatie în favoarea românilor din Transilvania şi de cunoaştere de către opinia engleză a cauzei pentru care luptau şi erau persecutaţi români din Transilvania şi Ungaria „Am vizitat în trei rânduri România şi frumoasa ţară a Transilvaniei – şi am cunoscut îndeaproape acest interesant popor – relatează Morphill în cuvântul său. Am fost foarte surprins de a găsi acolo un popor de origină nobilă, vorbind o limbă derivată din limba latină, care, cu toate vicisitudinile la care a fost supusă, se dezvoltă cu atâta vigoare, atât de departe, în estul Europei”. În Franţa, temutul Georges Clemenceau, într-un vehement articol în „La justice” din 12 mai, intitulat „Lupta raselor”, ia apărarea naţiunii române şi a fruntaşilor săi judecaţi în procesul Memorandumului. Făcând un istoric al conflictelor naţionale din Transilvania şi Ungaria, Clemenceau consideră acest proces o ruşine pentru naţiunea maghiară liberă. Doctorul Raţiu şi camarazii săi pot fi condamnaţi. Opinia europeană i-a achitat de la început. La fel ca lordul Fitzmorice, Clemenceau conchide afirmând că independenţa naţiunii maghiare va fi mai bine garantată prin pacea cu rasele vecine decât prin opresiunea violentă cu consecinţe inevitabile: războiul întotdeauna plin de hazard. În interesul însuşi al Ungariei este de dorit libertate pentru românii din Transilvania, susţine G. Clemenceau. Mai târziu, în 1918-1919, acelaşi Clemenceau, prim-ministru al Franţei şi unul din artizanii tratatelor de la Paris în urma primului război mondial, îşi va aminti de cele afirmate
în 1894».

(va urma)