Când aud formula „campanie de conștientizare”, am sentimentul că cineva încearcă să bifeze câteva activități după modelul prafului aruncat în ochi. Multe dintre aceste demersuri sunt un fel de ședințe în care participanții se adună pentru a da impresia că fac și dreg, că lucrează, că s-au pus pe clocit mărețe realizări. Am citit ieri că vor fi întețite campaniile de conștientizare a riscurilor la care sunt expuși consumatorii de droguri. Bravo! S-a rezolvat problema. Vine un nene sau o tanti în fața unei clase și le spune elevilor cât de periculoase sunt stupefiantele și ce urmări tragice poate avea consumul lor. Printre cei treizeci de elevi, poate sunt și doi, trei consumatori. Ce vor spune ei? Desigur, „Vai, ce bine că ni s-a atras atenția. De mâine nu mai tragem pe nas!”. Dar asta nu e tot: dacă mai au ceva ierburi prin buzunare vor merge și le vor arunca în veceu, după care vor trage apa de trei ori să fie siguri că s-a dus otrava pe pustie. Nu cred că un șprițar profesionist va renunța la doza zilnică dacă îi turuie cineva la ureche vrute și nevrute despre nocivitatea alcoolului, cum nu cred că un fumător înrăit va renunța la țigări pentru că i s-a rătăcit în urechi mesajul unei campanii de conștientizare. De ce am crede, atunci, că niște consumatori de droguri vor renunța la acest viciu pentru că unii aruncă înspre ei discursuri meșteșugite? Maeștri emeriți ai frecției la piciorul de lemn, mulți dintre cei ce ar trebui să miște câte ceva în țara asta preferă împotmolirea în acțiuni sterile, ce răsună a gol. Nu campaniile de conștientizare adresate unor inconștienți sunt soluția, ci încercarea diminuării fenomenului care așază o mimată îngrijorare pe chipul autorităților (după cum spuneam și altă dată, nu putem vorbi despre eliminarea totală a flagelului). Da, e posibil ca și acele campanii de conștientizare să aibă un rol adjuvant, dar măsura prioritară e combaterea în forță a traficului și consumului de substanțe interzise. Doar că acțiunile dure sunt mult mai puțin confortabile decât prelegerile ținute la căldurică prin sălile de clasă ale școlilor. Peste toată această problemă, a naibii de spinoasă, bate din aripi o întrebare incomodă: oare se dorește cu adevărat combaterea acestui fenomen sau zdroaba asta publică e doar un teatral joc de glezne, menit să puncteze puțin la capitolul imagine? Și dacă tot am spus că e incomodă întrebarea, să fim cinstiți până la capăt: e și retorică.