Împăratul Franz Iosif a refuzat primirea delegaţiei române la Curtea imperială, „Memorandumul” fiind transmis nedesfăcut la Budapesta. „Ecourile Memorandumului” sunt prezentate în lucrarea dr. Vasile Crişan: « … Sever Bocu, făcând o retrospectivă a experienţei Memorandumului, conchidea: „ne vindecăm de habsburgism”. Memorandumul s-a dorit un act de loialitate faţă de Coroană şi o „sărbătorească protestare contra infamelor calomnii prin care susţinătorii ideii de stat naţional maghiar voiau să-i izoleze pe români, şi o polemică manifestare a legitimei nemulţumiri, de care sunt cuprinşi românii din regatul ungar”. Deşi unii dintre protagoniştii lui, printre care şi Ioan Slavici, nu au dorit să o recunoască, „legitima nemulţumire” exista cu adevărat, dar nu loialitatea faţă de coroană era antidotul ei. Paradoxal Aurel C. Popovici îşi va construi proiectul său de emancipare a naţiunii române pe acelaşi vechi algoritm, dar pornind de la cu totul alte argumente.

Obstacolul cel mai important în calea oricăror idei de reformă era reprezentat de dualismul atacat de „Memorandum”, mai voalat, cât şi de „Replica” ce aştepta ieşirea la rampă. Demonstrarea falimentului politicii guvernelor maghiare în ochii occidentului european a reprezentat cea mai importantă urmare a întregii acţiuni memorandiste. De acum înainte, discuţiile sterile cantonate în zona necesităţii unui astfel de document şi a oportunităţii înaintării sale la tron, care au bătut pasul pe loc aproape un deceniu, au fost depăşite. În zilele şi lunile următoare, întreaga presă europeană ia parte la dezbaterea chestiunii naţionalităţilor din Ungaria. (…) Faptul că studenţii români dau publicităţii o declaraţie în care exprimă punctul de vedere tranşant, după care „lupta noastră va fi şi de aici încolo lupta pentru libertate şi (pentru) apărarea drepturilor atacate ale poporului”, publicată în ziarul budapestan de mare tiraj „Magyar Hirlap”, din 17 iunie 1892, dovedeşte radicalizarea mişcării naţionale a românilor din Ungaria, în general, şi a tinerimii studenţeşti în special. Iar rolul lui Aurel C. Popovici în acest istoric proces nu poate fi trecut cu vederea. Contele Szapáry şi guvernul său, în faţa acestui val de furie, manifestat şi în dezbaterile parlamentare de la Budapesta, încerca iniţial să se menţină pe o poziţie de neintervenţie. (…) Dar presiunile erau prea mari în favoarea unor acţiuni energice împotriva agitatorilor şi, după îndelungi ezitări, dă mandat procuraturiipentru a declanşa ancheta împotriva autorilor „Memorandumului”. Era începutul lunii octombrie 1892. Se împlinea profeţia lui Alexandru Mocioni care avea obiceiul să afirme că „norocul nostru este că nu putem face o prostie destul de mare, ca ungurii să răspundă cu una şi mai mare”. Şi astfel, în loc să lase ca valurile create de „Memorandum” să se stingă de la sine, ei se pregăteau să reaprindă focul. I-au îndemnat la această îndrăzneală a agitatorilor români, de astă dată tinerii din universităţile imperiului, care au dat publicităţii un nou manifest: „Replica junimii academice din Transilvania şi Ungaria”».

Recomandăm tuturor cititorilor „Tribunei” să descopere acest important document, el fiind elaborat şi distribuit în două ediţii: prima ediţie – în română, germană, italiană, franceză şi engleză -, în tiraj total de 26.000 exemplare; astfel, din «actele depuse la dosarul anchetei de şeful gării din Sibiu confirmau că la 2 august 1892, prin mijlocirea căilor ferate, s-au distribuit 13 lăzi cu exemplare ale Replicei în România, la Paris, Antwerpen, München, Graz şi Budapesta. (…) În prima sa ediţie Replica cuprinde optsprezece capitole, o prefaţă, o încheiere şi o listă de autori şi lucrări legate de problematica naţională, intitulată „Bibliografia cestiunii române”, cuprinzând opere care nu au fost citate pe parcursul cărţii. Cea de a doua ediţie reia prefaţa primei ediţii, introduce o scurtă prefaţă care justifică apariţia celei de a doua ediţii prin interesul viu al opiniei publice pentru „Replică”, ceea ce a făcut ca în numai două săptămâni să se epuizeze cele 21000 de exemplare tipărite la Sibiu, fără a fi satisfăcute toate solicitările. Faţă de prima ediţie, capitolul intitulat „Fanatismul presei maghiare faţă de naţionalităţi” este transformat în subcapitol, cu acelaşi conţinut, al capitolului „Societatea maghiară”. (…) Numele lui Aurel C. Popovici este singurul amintit dintre autorii „Replicei” pe tot parcursul lucrării. Astfel, nu le-a fost greu, organelor statului maghiar să ajungă la el, atunci când s-au hotărât să intenteze proces autorilor şi răspânditorilor Replicei. (…) În prefaţă este rememorat trecutul apropiat al duelului memorandistic între studenţii români de la Universităţile din Bucureşti şi Iaşi şi colegii lor maghiari de la universităţile din Ungaria. Se menţionează dreptul tinerimii universitare române din monarhie de a dovedi că „Răspunsul” studenţilor maghiari este plin de neadevăruri şi „schimonosiri” ale faptelor”. Publicul căruia i se adresează „Replica” este acelaşi cu al „Memoriului” românesc şi al „Răspunsului” maghiar, adică studenţilor şi profesorilor din universităţile europene.

Prefaţa este localizată la Viena, Graz, Budapesta şi Cluj, adică în oraşele unde au funcţionat comitetele studenţeşti de redactare, fiind datată martie 1892. Primul capitol, intitulat „Esenţa cestiunii române în Transilvania şi Ungaria”, este destinat să reprezinte temelia construcţiei „Replicei” prin câteva enunţuri tranşante şi semnificative. Primul este acela că Ungaria, întocmai ca Austria şi Elveţia este un stat „de naţionalităţi”, adică un stat poliglot, în care există o problemă nerezolvată: problema naţionalităţilor. Ea este sintetizată foarte lapidar şi corect: constituirea imperiului în raport cu trebuinţele şi aspiraţiile naţionale ale tuturor popoarelor care constituie statul (s.a.). Între acest deziderat şi dualismul austro-ungar, constituit fără consultarea naţionalităţilor şi împotriva voinţei majorităţii locuitorilor imperiului, se situează problema naţionalităţilor. În planul politic, acela al formei de stat, celor două platforme le corespund sau o federaţie liberală (s.a.), constituită prin voinţa tuturor naţionalităţilor ajunse la conştiinţa de sine, sau absolutismul violent şi deznaţionalizator (s.a.). Din nefericire, ultima soluţie a fost aleasă de guvernele ungureşti din perioada dualismului.

Începutul afirmării plenare a „principiului de naţionalitate” este plasat de „Replică” în evenimentele care au zguduit monarhia la 1848-1849. Atunci, prin hotărârile Adunării de la Blaj din 15 mai 1848, poporul român din Transilvania şi Ungaria, ajuns la conştiinţa deplină a naţionalităţii sale, a cerut o constituţie aşezată pe principiile federalismului. Aceleaşi deziderate le solicitau şi croaţii, sârbii sau slovacii. Din conflictul ireconciliabil între maghiarii care doreau o Ungaria unitară, pornind de la enunţul că „Ungaria sau va deveni maghiară, sau se va prăpădi”, şi naţionalităţile, care doreau federalizarea ei pe principiile egalităţii naţionale, a rezultat situaţia nenorocită a Ungariei din vremea „Replicei”. „Din toate cele expuse este invederat – conchide acest capitol al „Replicei” – că lupta ce ne este declarată nu are caracter de partid; aici nu se combat liberali şi conservatori pentru teorii şi principii, aici este vorba de o luptă de rase, în care un întreg popor, respectiv mai multe popoare, trebuie să se apere în contra agresiunilor unui element grandoman şi violent”. Cel de al doilea capitol este adresat junimii academice maghiare. El debutează cu un motto semnificativ preluat dintr-o lucrare a lui Luigi Palma: „Când un popor vrea să stăpânească, să ţină înlănţuit pe un alt popor ce se deosebeşte prin rasă şi limbă, se reîntorc pretenţiunile barbariei, ale feudalismului şi ale vremurilor de robie”. Tonul este dur, categoric, propoziţiile şi frazele sunt scurte, directe. Se recunoaşte aici, fără îndoială, retorica lui Aurel. C. Popovici».

(va urma)