Ultima aniversare

Casa de Cultură a Studenţilor din Sibiu s-a învrednicit să organizeze un moment grandios, un eveniment complex, definit de criticii de artă ca fiind un sirag de eveni­mente focusate într-un concept unic, care să fie armonic chiar cu opera coregrafică a celui aniversat. Hugo Wolff a făcut parte  din Departamentul de Artă Teatrală al ULBS cu multă discreţie, dar catedra lui de suflet era Casa de Cultură a Studenţilor din Sibiu, iar laboraturul creativ-artistic era sala de repetiţii.

Din culisele ultimului său spectacol

În decursul anilor ne-am intersectat drumurile de mai multe ori, la finalul unor spectacole în care semna regia, scenografia, dar şi costumaţia. Am aflat atunci de numeroasele sale colaborări naţionale şi internaţionale, de proiectele sale în care parcă cauta să se descopere pe sine. Era un om fascinant cu o aleasă cultură, un om care preţuia modestia şi spiritele alese. În ultima perioadă a carierei sale profesionale era preocupat să străbată drumuri necunoscute dar şi tărâmuri nebătute, prin temele puse în scenă.  Pendula între cunoaşterea tărâmurilor luminii şi aventura prin tărâmurile umbrelor profunde. Într-unul din dialogurile noastre nonformale mi-am permis să-i relatez despre interesanta experienţă artistică petrecută în preajma cunoscutului poet canadian Adrian Erbiceanu, axat pe acelaşi palier gnostic. Aidoma lui Hugo despica firul creativ şi creator în patru. Asculta cu atenţi cum din Divina Comedie, şi rătăcirea lui Dante într-o pădure de unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, a fost  transformată de canadian  în Divina Tragedie, care de facto era rătăcirea lui Erbiceanu în anii comunismului. În argu­mentare am menţionat şi "povestirile în versuri după un basm de Petre Ispirescu". Era vorba despre "Tinereţe fără bătrâneţe", o carte oferită pentru a şlefui încă o dată basmul dar cu instrumentele artei coregrafice. A luat cartea şi mi-a spus că este interesantă viziunea doar că "Soarele nu a ajuns la amiază", în senul că era prins în alte proiecte. Totul se petrecea înainte de pandemie. În acest an, la invitaţia lui dar şi a directoarei Casei de Cultură a Studenţilor am asistat înmărmurit la repetiţiile "bas­mu­lui". Viziunea lui depăşise puterea percepţiei umane (…). I-am urmărit cu atenţie observaţiile, gesturile coregrafice solicitate balerinilor, am ascultat şi fundalul muzical, toate erau duse la graniţa "viaţă fără de moarte",. Într-o pauză a venit lângă mine şi a început să-mi descrie costumaţia, luminile, măştile care vor fi folosite… era într-o adevărată transă de creaţie. Devenise subit un personaj din coregrafia lui. La puţin timp a venit şi directoarea Liliana Popescu, cu volumul lui Adrian Erbiceanu. A început să răsfoiască volumul, cautând în versuri sau ilustraţii un reper orientativ din repetiţie. Hugo Wolff a simţit nevoia să ne oprească "frunzăiala" spunând "Versurile astea o să fie recitate în timpul spectacolului chiar de prim balerină…. în timp de va fi în spatele scenei… după care pe ţinuta ei se pun capetele Gheonoaiei….Vedeţi eu am ales o altă viziune pornind de la apariţia vieţii pe Pâmânt….iar la final personajul principal va fi dedublat…în sensul că pe jumătatea lui din dreapta va purta un schelet uman…. este dansul morţii şi al ciclului vieţii umane!!". După m-ai mult de 50 de minute Hogo încheie repetiţia. Am plecat bulversat lăsând borseta în sala de repetiţii. M-am întors şi i-am mărturisit că îmi faceam griji. Hugo Wolff mi-a adus poşeta spunând "să ştii că la noi nu se pierde nimic în afară de timp pe care nu-l poate opri nimeni". Am plecat spre casă cu imaginile repetiţiei în minte, şi cu întrebarea "dacă prin această regie scenograful încălca conştient sau voluntar legea divină".

Duminica "Tinereţii fără bătrâneţe"

Pe telefon mi-a apărut un mesaj de la directoarea Casei de Cultură : "Azi o veste de profundă întristare – Hugo Wolff, maestrul dansului care a bucurat sufletele noastre, a părăsit această lume. Azi noapte a plecat către lumea necunoscută, lăsând în urmă o amprentă de pasiune şi frumuseţe care nu va fi niciodată ştearsă. În Casa de Cultură a Studenţilor din Sibiu, locul unde a dat naştere unor poveşti magice pe scenă şi a împărţit zâmbete în culise, simţim astăzi un gol adânc. Hogo Wolff a fost mult mai mult decât un coregraf iscusit – el a fost un prieten, un învăţător şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru fiecare dintre noi. Ultimul lui spectacol, "Tinereţe fără bătrâneţe," a fost o declaraţie finală a geniului său artistic, la implinirea a 30 de ani de activitate. În fiecare mişcare a dansatorilor, în fiecare armonie muzicală şi fiecare culoare a scenografiei, a lăsat o urmă de dăruire şi pasiune, ca un testament al dragostei sale pentru frumuseţea efemeră a artei şi a vieţii. Astăzi ne luăm rămas bun de la un suflet impresionant, de la un om care a făcut totul cu dăruire şi pasiune şi care a iubit fiecare clipă. Să-l cinstim prin continuarea călătoriei artistice şi prin cultivarea pasiunii şi frumuseţii care au definit viaţa sa". Aşa este: Hugo Wolff a cerut pentru ultima dată "cuvântul sacru" spre Lumină.