În „Foaia Poporului” (nr. 46, din 1925) se insera o ştire: «Dl. inginer diplomat Victor Smigelschi, fiul pictorului Oct. Smigelschi, a fost încredinţat din partea „Astrei” să compună mai multe proiecte de case naţionale pentru satele şi oraşele noastre. Dl. Smigelschi s’a achitat de însărcinarea aceasta spre satisfacţia tuturora şi a terminat câteva proiecte. Multiplicându-se proiectele de case naţionale va fi în stare „Astra” să pună la dispoziţia directorilor ei de despărţământ aceste proiecte să avem case naţionale ridicate cu gust artistic». Cine mai știe de Victor Smigelschi și de casele naționale, toate promovând deviza ASTRA – „Prin cultură la putere” -, primul președinte fiind mitropolitul Andrei Șaguna?

Istoricul sibian Cornel Lungu  (1945-2019) – fost director al Muzeului de Istorie, Muzeul Naţional Brukenthal – a publicat mai multe lucrări şi studii despre cultura şi istoria Sibiului, o lucrare de referinţă fiind „Sibiul românesc. Oameni şi locuri” (Editura Salgo, 2011). Motto ales de dr. Cornel Lungu pentru cartea „Sibiul românesc” a fost „Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo” – „O picătură scobeşte o piatră, nu cu forţa, ci căzând des!”.

Unul din studiile amănunţite elaborate de Cornel Lungu, era un: „Bătălia de la Şelimbăr 18/28 OCTOMBRIE 1599. Istoric, prezentarea situaţiei topografice şi arheologice a zonei în care s-a desfăşurat bătălia, propuneri pentru amenajarea unui parc istoric naţional”. În lucrare, după prezentarea localităţii şi a bătăliei de la Şelimbăr, un capitol este intitulat „Prezentarea situaţiei topografice şi arheologice a zonei unde s-a desfăşurat bătălia de la Şelimbăr”, din care reproducem selectiv: «Pentru a certifica faptul că locul cunoscut pe hărţile militare sub numele de Turken Hügel (Movila Turcului) sau sub numele de Movila lui Mihai, în luna octombrie 1996 a fost executat un sondaj arheologic pentru a se determina daca acesta este locul gropii comune a bătăliei de la Şelimbăr. (…) Muzeul Naţional Brukenthal Sibiu – Muzeul de Istorie a organizat în colaborare cu Batalionul de Jandarmi din aceeaşi localitate, un sondaj arheologic. Cu această ocazie, a fost executată o secţiune în partea de sud-vest pe platoul actualului monument, cu lungimea de 3 m şi lăţimea de 1,5 m. De la adâncimea de aproximativ 50 cm, s-a făcut apoi, în interiorul secţiunii o casetă, cu dimensiunea de 1,5/ 1,5 m. În urma cercetărilor s-a ajuns la următoarele concluzii: 1.În forma sa iniţială, monumentul se prezenta sub forma unei movile aplatizate, peste care, în anul 1925, la sugestia lui Nicolae Iorga „Astra” a fost construit sub actuala formă (relativă) de trunchi de piramidă; 2.Din punct de vedere stratigrafic, situaţia se prezintă în felul următor: – sub stratul de sol vegetal, gros de aproximativ 10 cm, se află un strat de pietriş, cu o grosime de 5 cm, urmează un strat de sol argilos, uşor nisipos, cu oxizi de fier, gros de 2,7cm, adus în acel loc cu ocazia înălţării movilei (care avea o înălţime de la nivelul solului de 2,80-3 m). În acest sol se află trei straturi succesive de pământ nisipos, slab argilos cu pietriş, de dimensiuni variabile (aprox. 2-10 cm). El alternează cu tipul de pământ amintit mai sus. – Sub acest strat apare un altul, gros de 40 cm, este un strat compus dintr-un pământ preponderent argilos amestecat cu pietriş cuarţitic, la nivelul căruia apare groapa comună (la 2,85 m adâncime) propriu-zisă, în care au fost semnalate fragmente de oase umane dispuse în straturi succesive, între acestea existând straturi intermediare de pământ probabil acele „glie de ţelină” menţionate de un contemporan al evenimentelor istoricul maghiar Ştefan Samosyközi, de tipul celui descris ca fiind caracteristic ultimului strat (argilos amestecat cu pietriş cuarţitic). Adâncimea totală a gropii a fost de 3,25 m. (…) În vara anului 1868 la movila cu groapa comună a bătăliei de la Şelimbăr s-a desfăşurat o manifestare comemorativă organizată de studenţii români de la Academia Săsească de Drept în care au fost evocate importanţa domniei lui Mihai Viteazul şi rolul şi semnificaţia bătăliei de la Şelimbăr, în înfăptuirea primei unităţi româneşti. (…)

Propuneri pentru amenajarea unui parc istoric naţional.  În anii 70 a fost iniţiat un proiect de extindere a spaţiului construibil, în municipiul Sibiu, în direcţia S, având ca axă de dezvoltare continuarea (prelungirea) bulevardului Mihai Viteazul dincolo de Valea Săpunului. Proiectul cuprindea pe lângă spaţii de locuit, amenajări utilitare şi o zonă de agrement având ca suport tocmai Valea Săpunului. Se propunea în acest sens şi calea de acces – un bulevard – care să se încheie în zona Troiţei de la Movila lui Mihai de la Şelimbăr. Aici erau prevăzute lucrări de arhitectură care să sublinieze locul, rolul, importanţa şi semnificaţia bătăliei în istoria naţională. Proiectul, atât cel al dezvoltării urbanistice cât şi cel legat de Troiţă, nu au prins contur. Dar tot în acea perioadă prin executarea şoselei de centură ocolitoare a comunei Şelimbăr s-a modernizat calea de acces de la centură până la Troiţă. Anume s-a construit o fâşie betonată pietonală (este posibil numai accesul autoturismelor), s-a făcut renivelarea Troiţei, trepte de acces la platforma acesteia, un gard metalic etc.

Avându-se în vedere faptul că desfăşurarea bătăliei s-a petrecut pe un spaţiu mai larg spre oraşul Sibiu, că Troiţa reprezintă doar groapa comună a celor ucişi în timpul luptei şi în mod deosebit faptul că în etapa de faţă (mai este doar un an până la comemorarea bătăliei), propunem următoarele: să se aibă în vedere existenţa unui Plan de urbanism al zonei şi în strânsă legătură cu acesta este recomandabil să fie gândită şi propunerea amenajării parcului naţional.

După dezbaterea mai multor propuneri şi puncte de vedere s-au stabilit următoarele coordonate:

La locul unde începe aleea betonată în dreapta se creează un perimetru mai larg de dimensiunile de 300 m de-a lungul şoselei şi 100-120 m adâncime, care să devină loc de parcare cu utilităţile necesare, în special cele artistic – turistice etc.

De la limita superioară a acestei platforme să se intre în parcul naţional pe calea de acces existentă dar care trebuie ca lăţime cel puţin triplată. De o parte şi cealaltă a acesteia să fie gândite până la Troiţă locuri (spaţii) pentru lucrări de sculptură monumentală şi un aliniament de vegetaţie peisagistică. În zona Troiţei pe direcţia opusă a căii de acces să fie prevăzută o largă parcare iar pe latura dinspre oraş, o platformă de largi dimensiuni, unde să poată fi organizate manifestări cultural – artistice, depuneri de jurământ şi acordarea de onoruri civile sau militare; într-o latură o construcţie care să adăpostească o secţiune muzeală dedicată epocii lui Mihai Viteazul, o sală de conferinţe şi manifestări cultural – ştiinţifice, etc.

În zona centrală a platoului poate fi amplasată o lucrare (monument) dedicată luptei pentru unitate statal – naţională a poporului român sau o statuie (grup statuar) a domnitorului Mihai Viteazul. Această zonă trebuie, concepută, respectându-se axa proiectată pentru viitoarea extindere urbanistică. Tot în acest perimetru pot fi amplasate lucrări de arhitectură monumentală, grupuri de vegetaţie peisagistică, etc., iar în mod deosebit realizarea unei hărţi a României din epoca lui Mihai Viteazul, din elemente de vegetaţie peisagistică. Există de asemenea dorinţa ca pe aliniamentul spre oraş să fie construite spaţii de recreere care să fie înglobate naţional. Se estimează suprafaţa de teren cuprinsă de parcul naţional la aproximativ 15 ha. Pe măsura dezvoltării noului cartier de locuinţe, situat dincolo de Valea Săpunului va fi posibilă o a doua poartă de acces din această parte în cadrul Parcului naţional. Într-o perspectivă urbanistică mai îndepărtată, când probabil va fi amenajată şi zona Dealului Guşteriţei să fie marcat ipotetic şi locul punctului de comandă al cardinalului Andrei Bathory.

Prezentul documentar a fost elaborat de prof. Cornel Lungu, director Muzeul Naţional Brukenthal, preşedintele Fundaţiei Şelimbăr 400. Textul va fi pus la dispoziţia colegilor arhitecţi pentru elaborarea proiectului. Prof. Cornel Lungu, 10.01.2005».

Știați că istoricul sibian considera că «Sibiul este o veritabilă „mină de diamante” pentru diplomația culturală!».

(va urma)