În contextul prezentat, la începutul lunii iulie a anului 1891, a apărut, în limbile maghiară, franceză şi germană, lucrarea „Românii din Ungaria şi naţiunea maghiară. Răspunsul tinerimii de la şcolile înalte maghiare la Memoriul tinerimii universitare din România”. Din lucrarea dr. Vasile Crişan aflăm conținutul și structura Răspunsului : «… În timpurile noi ideea naţională a devenit ideea conducătoare a popoarelor şi un instrument eficient al politicii. În acest context în sud-estul Europei s-a constituit „unul dintre cele mai tinere state şi regate – regatul valah, în limba europeană – România”. Este de remarcat faptul că „Răspunsul” face abstracţie de existenţa statelor feudale româneşti şi de rolul lor în această parte a Europei.

De altfel, contrastul între vechimea milenară a Ungariei şi tinereţea naţiunii române, a tradiţiilor şi a statalităţii sale este o permanenţă a Răspunsului. „De când s-a petrecut această schimbare, de atunci neamurile nemaghiare, locuitoare în ţara noastră – afirmă Răspunsul – sunt mereu neliniştite, agitate. Popoarele noastre, tovarăşii noştri de arme cei mai credincioşi în decursul veacurilor, slavii şi valahii sunt acum jertfele amăgirilor, instigaţiilor şi neliniştilor permanente. (…)

De fapt, scopul memoriului bucureştean este introducerea în conştiinţa europeană a unui astfel de titlu de drept prin calomnierea neruşinată a naţiunii maghiare (…) Această afirmaţie, vizând scopurile ascunse, politice şi iredentiste ale daco-românismului, pus în legătură cu panslavismul, ca pericole la adresa stabilităţii Europei apare cu perseverenţă în presa naţionalistă maghiară, fiind preluată de studenţii unguri din limbajul curent al clasei politice naţionale.

Capitolul următor sintetizează acuzaţiile din Memoriul bucureştean. Acestea sunt cuprinse în trei afirmaţii esenţiale.

În primul rând, naţiunea maghiară a fost în trecut şi este şi în prezent duşmanul culturii poporului român din Ungaria. În al doilea rând, naţiunea maghiară a oprimat în trecut naţiunea română şi o face şi astăzi, despuind-o de toate drepturile cetăţeneşti şi de libertate. În sfârşit, Memoriul bucureştean ar acuza faptul că rasa maghiară este duşmanul celei române, naţiunea maghiară se sileşte să despoaie pe români de naţionalitatea lor şi în acest sens foloseşte toate mijloacele de a extirpa elementul românesc care este sentinela ordinei şi culturii apusene.

Se poate observa, comparând textul celor două documente, că Memoriul studenţilor români nu se războieşte nici cu „rasa maghiară”, nici cu naţiunea maghiară, ci cu ideea de stat naţional maghiar, într-o Ungarie multinaţională şi cu politica de deznaţionalizare a guvernelor Ungariei dualiste care nu-şi respectau legislaţia liberală promulgată la începutul constituirii sale.

Pornind de la cele trei capete de acuzare pe care Răspunsul le desluşeşte în textul Memoriului printr-o logică clară, acesta îşi propune să răspundă la cele trei întrebări şi anume: a)Este adevărat că naţiunea maghiară este duşmanul românilor din Ungaria?; b) Este adevărat că i-a persecutat în trecut şi îi persecută şi în prezent prin intermediul instituţiilor statului? şi c) Este adevărat că maghiarii sunt în răsăritul Europei elemente de dezordine, primejdie pentru cultura apuseană şi pentru libertate, în timp ce românimea este sentinelă a ordinii şi culturii apusene? Dacă studenţii bucureşteni spun adevărul şi afirmaţiile lor se dovedesc adevărate – atunci am pierdut procesul – afirmă tranşant autorii Răspunsului, dacă NU, studenţii bucureşteni spun minciuni iar Memoriul este irelevant chiar dacă ar reprezenta „crudul adevăr”. (…)

În argumentele lor pentru combaterea afirmaţiilor studenţilor români, în trufia propriilor dreptăţi şi adevăruri şi în inconsistenţa concluziilor formulate pe baza unor date şi idei contestate în epocă, infirmate de istorie, se află reacţia lui Aurel C. Popovici şi a colegilor săi de generaţie şi impulsul Replicei.

Ce i-a putut nemulţumi într-atâta pe studenţii români din universităţile imperiului încât să-şi rişte viitorul?

Răspunsul la întrebarea de mai sus se află în capitolele III- XII ale documentului elaborat de studenţii maghiari în elanul lor tineresc de a apăra imaginea patriei lor în ochii străinătăţii. Lectura lor crea imaginea stranie că toate stările de lucruri vizate de Memoriul studenţilor români nu existau ca atare decât în percepţia lor eronată, că în Ungaria anului 1891 erau rezolvate toate doleanţele naţionalităţilor care încă existau între graniţele sale. Legea naţionalităţilor, legile şcolare, legea presei, legea electorală, erau cele mai liberale din Europa acelor vremi şi ofereau drept de existenţă şi de afirmare tuturor cetăţenilor patriei.

Constituţionalismul maghiar era cel mai vechi şi cel mai remarcabil din Europa, maghiarul, împărţindu-l timp de un mileniu, cu toţi locuitorii acestei patrii indiferent de rasă (Cap. III). Dacă administraţia era rea sau bună, era astfel pentru toţi cetăţenii unguri, indiferent de limbă şi naţionalitate. Arondarea comitatelor a urmat o evoluţie istorică inalienabilă. Afirmaţia că românii nu ajung la funcţii în stat este o „minciună nechibzuită” istorică inalienabilă. Românii aveau biserici naţionale şi recunoscute, aveau şcoli generale chiar şi gimnazii, aveau în cadrul universităţilor din Budapesta şi Cluj catedre de limba şi literatura română, aveau instituţii economice, reuniuni culturale de toate felurile (cap. X), aveau chiar subvenţii de la statul maghiar; erau judecaţi cu dreptate – prin urmare trebuiau să fie mulţumiţi. De altfel, „istoria naţiunii maghiare dovedeşte în mod neîndoielnic, că populaţia de naţionalitate românească a Ungariei a fost secole de-a rîndul şi la bine şi la rău în solidaritate cu naţiunea maghiară, iar tinerimea universitară română nu va fi în stare să citeze exemple contrare în istoria celor 7-8 secole” (Cap.V). Studenţii români mai erau acuzaţi că revendică pentru iredentismul românesc douăzeci şi cinci de comitate din Ungaria cu o suprafaţă de 122.801 kmp şi o populaţie de cinci milioane de suflete, deşi în textul Memoriului nu se face nici o aluzie de acest gen. Afirmaţiile se bazau pe harta demografică ataşată memoriului (Cap. IV). Nici în domeniul argumentelor de natură istorică, sau mai degrabă în primul rând aici, studenţii nu aveau dreptate în nici una din aserţiunile lor. Ştiinţa istorică a dovedit indubitabil că românii nu se pot considera autohtoni în Ardeal. Povestea după care ei ar fi urmaşii dacilor şi a coloniştilor romani aduşi aici de Traian este o născocire târzie a lui Bonfinius şi nu are nici un fel de valoare ştiinţifică, chiar dacă se mai găseşte câte un savant din străinătate care susţine acest lucru (Cap. VI). În Dacia lui Traian nu a existat romanizare ca în Spania sau Franţa, limba română nu s-a putut naşte în Dacia, deoarece s-a format în secolele V-VI în Balcani iar originea latină nu este decât o iluzie pe care românii şi-au format-o, căutându-şi „o mamă, dar nu cea adevărată, ci una frumoasă şi vestită” (Cap. VI-VII). În sprijinul acestor adevăruri de necontestat sunt făcute trimiteri bibliografice din Tomaschek (n.a.: Wilhelm Tomaschek …, orientalist şi geograf austriac …) şi Kopitar (n.a. Bartolomeu Kopitar, lingvist şi filolog sloven. Specialist în slavistică …), fiind amintiţi în context Roesler, Hunfalvy, Miklisich şi Réthy.

În continuare Răspunsul neagă existenţa unui voevodat al Transilvaniei autonome în cadrul Regatului Ungariei. Principatul Transilvaniei, format după dezastrul de la Mohács, este o continuare a statului ungar sub principi naţionali, iar defecţiunea produsă de habsburgi prin menţinerea Principatului Transilvaniei în cadrul Imperiului a fost reparată prin legile de la 1848, din dieta Ardealului care a pronunţat unirea cu Ungaria „nu a fost exclus nimenea dintre cei îndreptăţiţi de a lua parte” (Cap. VII).

Asupra momentului 1848, autorii Răspunsului revin şi în capitolele următoare. Ei caută să impună punctul de vedere după care, până atunci toate năzuinţele poporului român s-au plasat pe terenul recunoaşterii drepturilor bisericeşti şi spre uşurarea robotelor iobăgeşti (Cap. XI). (…) Ultimul capitol, al XII-lea din Răspuns, este rezervat concluziilor care nu diferă de tonul şi nota dominantă a textului». (va urma)

Marius HALMAGHI