Numai că, ghinion, nici eu nu mă dau în vânt după activitatea aceasta, deci evit. Sau dacă e să mă mă duc, daţi voi banii de joc. Sau mai bine să o lăsăm aşa şi să ne amintim de strămoaşa "păcănelelor": sala de jocuri mecanice. O combinaţie între "păcănele" şi o sală de gaming, cam medievală ca dotare, ce-i drept. Erau pe Litoral (mai ales) şi în oraşele mari. Evident că şi la Sibiu am avut. Şi au avut chiar succes.

Cauza: dorinţa de câştig şi dependenţa de joc

În falsa lui generozitate şi falsa lui grijă faţă de populaţia ţării, regimul comunist a oferit, printre alte debuşeuri pentru a se mai fâsâi starea de veşnică nemulţumire a românilor, şi posibilitatea de a sparge banii pe jocuri de noroc. Se juca şi neoficial pe bani, chiar dacă  această meteahnă era "înfierată" cu orice ocazie în văzul lumii, pentru că omul muncii îşi câştiga banii cinstit, muncind cu spor la locul de muncă.
Numai că uite, erau locuri unde se mai întâlneau unii-alţii la un pokeraş pe bani, să zicem. Pokerul pe bani consistenţi era un "sport" practicat mai ales de elite: tovarăşi din partid, care, alături de whisky şi ţigările străine, degustau din deliciile interzise ale capitalismului decadent. Sau de cei mai "liberali" şi mai bănoşi în profesile lor de elită, pentru a face şi ei pe aristocraţii pe ascuns, departe de ochii vigilenţi ai celei mai bune şi celei mai drepte dintre orânduiri. Dar lasă că nici oamenii, cum să le zicem, "ai muncii" nu se dădeau înapoi de la un pasional poker pe bani, sau oricare alt joc cu miză financiară, ori tot de la bătut cărţile la orice altceva, inclusiv table sau "remi" (adică "rummy", na, dar nimeni nu pronunţa aşa). Popular era, mai ales pe la periferii şi prin mediul rural, legendarul barbut în toate variantele lui. Tot pe la ţară, unde exista facilitatea asta pe lângă "Bufet"-ul de lângă magazinul "Universal" sătesc, se practicau popicele pe bani, în diverse variante de pariu.
Punem aici la socoteală şi varianta legală a jocurilor de noroc, sub "firma" Agenţiei de Stat Loto-Pronosport. Adică faimoasele lozuri în plic de 3 şi 6 lei, (unde puteai câştiga 100 de lei sau chiar o "maşină mică"" tragerile Loto, Pronosportul pe Il Calcio.
Circulau şi legende urbane sau rurale, ba cu ciobanul care şi-a vândut oile şi a luat de toţi banii lozuri şi abia dacă a recuperat o treime din bani, ba ăla care a pierdut tot la barbut şi a jucat-o pe nevastă-sa ori pe maică-sa, ba unul care şi-a mâcat tot salariul la Loz în Plic, de nu a mai avut ce aduce nevestei şi copiilor acasă (dar asta nu prea se încadra la "legende", că au fost cazuri reale). Cert este că atunci ca şi acum, obsesia jocului făcea ravagii. Deci ce şi-a spus statul român socialist, cel mai bun manager al vremii că altul nu era? Hai să luăm de la putredul capitalism nişte chestii din alea ca în filmele americane, să joace lumea, să piardă banii mai mult decât să-i câştige, şi să le luăm, la modul socialist şi prin metode şi cu logistică "duşmană", banii? Că doar tot banii statului sunt, că el îi emite. Zis şi făcut, aşa au apărut sălile de jocuri mecanice. Care au făcut cu succes exact ce s-a dorit cu ele: au luat banii oamenilor.   

De la strămoaşele păcănelelor, la strămoşii simulatoarelor

Nu pot spune exact când a apărut primul "joc mecanic" (aşa i se spunea, deşi era şi electric şi electronic) în România socialistă. Probabil în perioada falsei deschideri din ceauşistul timpuriu, din anii '60-70. Cert e că deja prin anii 70, la mare, existau săli de jocuri la unele hoteluri. Era normal aşa ceva, litoralul românesc era un magnet pentru turiştii români şi străini. Un magnet care atrăgea bani. Româneşti sau valută. De aceea pe Litoral erau chioşcuri în sistem Shop şi magazine întregi "Comturist", adică tot "Shop". Pentru bani. Erau restaurante aproape exclusive pentru străini tot ca să aspire bani, că erau restaurante de stat. Şi evident, erau săli de jocuri mecanice. Tot de stat. Pentru a nu exista acuzaţii că gata, au apărut cazinouriule şi tripourile capitaliste în socialismul nostru biruitor, s-a combinat gamblingul cu gamingul. Din această relaţie de amor consensual, a ieşit sala de jocuri mecanice. Parte tripou, parte sală de jocuri, însă exploatate de stat.
Ce găseai într-o sală de jocuri mecanice? Păi, în primul rând, trei-patru linii de "slot machines" din cele cu trei sau cinci tambururi, de la cele cu fructe (unde câştigai cel mai greu) la cele cu mai multe reprezentări (unde câştigai mai puţin dar mai uşor). Startul se dădea introducând o fisă de 1 leu şi trăgând de o manetă care punea în acţiune un sistem de tamburi, care, printr-un alt sistem de blocare "întâmplătoare", le oprea după mai multe rotiri. Circulau tot felul de legende şi trucuri fizice despre cum, cu ce forţă, cu câte grade, de câte ori repetat să acţionezi pârghia aceea pentru a-ţi da varianta câştigătoare, dar nu îmi amintesc ca vreun super-câştig care să fi venit urmând aceste reguli. Câştigul maxim era cand aveai o linie întreagă de "ceva" anume iar maşina îşi golea, în clinchet metalic,  rezerva de bani. Atunci, în argoul jucătorilor fanatici, "luai caseta". A lua caseta era visul oricui din cei care juca şi multe salarii se duceau pe acest ideal, deşi, dacă stai să socoteşti, ce era acolo valora mult mai puţin decât cât băgai tu. Nu am înţeles niciodată logica asta a jucătorului fanatic. Aveam un prieten atunci, care, cum lua salariul, (pentru care trăgea bine de tot) hop, la jocuri, să "ia caseta". În trei ani a luat o laie casetă, dar a spart la bani cât de câteva Grecii acum. Dar era, ce-i drept, ispititoare ideea, că vedeai exact mulţimea aia de monede înghesuite acolo şi ziceai "mamă, uite, numai umpic şi-ai mei sunt”. Nu erau. Cum poţi pierde un salariu tot băgând un leu? Mulţi pot povesti asta.

Eu m-am lecuit de sportul ăsta pe la mare, prin 1982, când am jucat vreo 10 lei şi am câştigat 50-60. Eram jupânul lumii, a doua zi am revenit să înmulţesc câştigul şi abia dacă mi-au mai rămas cam 15-20 lei. Am intrat în mini-depresie şi am zis că uite o lectie de viaţă. De atunci, mai mult de 10 lei nu băgam la automate, măcar nu-mi era ciudă că-i pierdeam.  

Alt joc popular, unde se miza mai greu dar neoficial, erau flipperele. Ce erau de fapt flipperele? Păi "utilajul" de pinball, ca cel de-l aveai din start la "Games" când instalai XP-ul pe calculator. Îl mai vezi prin filmele "vintage", scena din magazinele acelea de pe highway-urile americane, înainte de a începe bătaia. Ideea era tot aşa, una electro-mecanică: lansai o bilă care ricoşa, singură sau cu "ajutor", iar ideea era să faci cât mai multe puncte şi să ţii bila în joc cât mai mult timp. Singurele comenzi erau cele două butoane laterale, care acţionau două elemente ale unei porţi care re-arunca mingea în joc. Fiecare "lovitură" genera un joc de lumini şi sunete, 1 leu egal trei bile. Uneori în febra jocului, mai scapai câte o "laterală", dar să nu te fi văzut supraveghetorul, că zburai din spaţiu.
Flippere erau şi prin unele baruri, nu doar în săli specializate aşa cum, ceva mai târziu, solt-machines mai vedeai şi pe la agenţiile Loto.
Mai era, asta doar la mare, la "Vulturul" din Venus, mini-bowling. Atrăgător că era ca ăla din filme, dar de dimensiuni mult mai reduse, pentru juniori. De exemplu bila îţi încăpea în palmă, dar febra jocului era tot aia. Funcţiona cu trei lei. 3 lei trei lovituri. Şi apoi de la capăt.

Maşinile de joc, strămoşii simulatoarelor

Tot aici au fost primele pepiniere de gaming. Calculatoarele fiind atunci de dimensiunile unei camere, evident că un "joc" era altceva decât ce e acum. Deşi tematicile de bază erau  la fel: circuite de curse, împuşcături, simulatoare. Doar că totul era cu motoraşe, motoare, circuite, senzori, comenzi analogice, joystick, becuri, beculeţe, şi fundal complet ne-realitate virtuală. Pentru fiecare joc era un utilaj întreg special conceput. Aveai de împuşcat să zicem cowboy care ieşea dezordonat de dupa nişte chestii? Pe "desktop" era montată o puşcă. În funcţie de cum ocheai, un sistem optic sau mecanic făcea ca ţinta de dincolo de ecran să cadă sau nu.  Mai era o variantă cu joystick, care "împuşca" invadatori extratereştri, dar nu am prins-o funcţională.
La fel, simulatorul moto: aveai un ghidon de motocicletă cu care făceai stânga-dreapta iar dincolo de ecran era "pista", adică un tambur pe care veneau, pe sens cu tine sau din contrasens, alţi "motociclişti" pe care trebuia să-i eviţi. Îi loveai, o luai de la început. Nu ştiu să fi terminat cineva cursa aia vreodată.
Erau şi ceva jocuri pe teme aviatice. Faimosul "Bombardierele nopţii", unde tu, cu mâna pe manşă, dirijai "bombardierul" stânga-dreapta şi "lansai bombe" (adică nişte becuri care se aprindeau succesiv) asupra unor ţinte imprimate şi luminate tot cu becuri: cladiri, fabrici, aeroporturi, depozite. Le loveai, erai bun. Nu, asta era. Cel mai interesant era un fel de simulator cu avioane de vânătoare. Adică tu, cu manşa-joystick, trebuia să dirijezi o chestie luminoasă (alb) rectangulară (adică avionul tău) asupra unui cerc iluminat în roşu (avionul inamic) care se mişca stânga dreapta-sus-jos în mod "randoim"-dezordonat. Când îl atingeai, se auzea "bum" iar ecranul se colora în roşu. Atunci era semn că ai câştigat.
Faţă de ce a ajuns acum gamingul, ceea ce am spus probabil că generează acum hohote de râs în bula super-gamerilor, însă atunci era ceva super, era atractiv, vorba aia, doar cu un leu aveai posibilitatea să te joci cum nu ai făcut-o până atunci. Nu mai era pac-pac-ul cu pistoale făcute din crengi de copac ci chiar simţeai puşca aia, oricât de kitschoasă era, în mâini. Puteai fi pilot de formula 1, as al vânătorii, super cowboy sau erou care salvează planeta. Te puteai lăuda la şcoală că mamă, ce ai făcut tu şi cetare ai fost "la jocuri" (mecanice). Poate picai o tură şi pe la cele cu bani, "nenea, pot băga şi eu?", unde îţi mai ieşea de un suc sau de un film cu ceva noroc minor (pe care, culmea, îl aveai). Plus că nu ştiu de ce (deşi ştiu) toate "jocurile" acestea erau mult mai vii decât chestiile virtuale de acum, oricât de avansată a ajuns realitatea digitală. Uite de ce. Pentru că nu era vorba doar de mouse şi tastatură şi un ecran şi restul piexeli şi megapixeli. Era un joc şi îl tratai ca atare, nu ca pe o realitate paralelă. Iar aparatele acelea de jucat erau totuşi, nişte capodopere ale tehnicii. Aveai acolo în ele şi mecanică, şi electronică şi electricitate. Şi totul era real, nu virtual. Deci merită acum măcar respect. A, era şi simulatorul auto, dar despre el vom vorbi mai târziu, că era o premieră locală.

Jocurile mecanice, la Sibiu, din Oraşul de Jos, în Centru

Nu ştiu cum şi când au apărut primele jocuri mecanice în Sibiu. Probabil că au fost "flippere", că erau comode şi nu erau "suspecte" de a fi socotite jocuri de noroc, că nu dădeau bani. Cert e că prima sală serioasă de jocuri despre care ştiu a apărut pe la finele anilor '70-începutul lui '80, în (sau cum spun sibienii, "pe") Oraşul de Jos.
Chiar dacă "locaţia", la cum s-au mai modificat faţadele, joacă feste, mai mult ca sigur că era pe Faurului nr. 9, deşi multă vreme am crezut că era undeva pe 9 Mai.
Cum era înăuntru? Imaginaţi-vă un spaţiu complet neamenajat, compus din două încăperi,  cu mobilier compus doar din "păcănele", flippere şi câteva jocuri-simulator. Plus un "oficiu", un ghişeu unde ţi se schimbau banii în fise de 1 leu. Clientela, din cea mai colorată: şmecheri şi şmecheraşi din zonă sau din cartierele vecine. Muncitori de o anumită categorie, cea cazată de regulă "la nefamilişti", majoritatea tineri dar nu obligatoriu, care jucau cu furie şi încrâncenare şi mai scăpau câte un pumm când nu li se arăta norocul sau li se arăta, dar pleca iute. Elevi care chiuleau de la şcoală sau liceu, simpli ficiori de pe sate sau ditamai interlopii rurali, veniţi să guste din farmecul civilizaţiei urbane şi să mai dea cu pumnul la nevoie. Inevitabilii copii "nenea n-ai un leu să joc şi eu". Oricum şi oricând, era înghesuială cu un public interesant de la distanţă, dar să n-ai de a face cu el. Nu ştiu dacă se lua taxă de şmecher din câştigurile mari, dar bănuiesc, la ce era acolo, că da.
Lumea iubea să se distreze şi să joace, să guste puţin din capitalism şi din spiritul cazinourilor din Las Vegas, aşa cum li se arătau prin filmele cu Piedone cel tare-n pumni. Totul, desigur pe bani. Era ceva foarte interesant, cam cum e acum cu campaniile antifumat şi cu cele despre "consumul excesiv de alcool". Jocul "la jocuri" era blamat în articole şi luări de poziţie, era chiar oficial inexistent (aţi văzut vreun documentar, vreo ştire în ziare, vreo scenă dintr-un film românesc care să pomenească măcar de ele?), dar exista, avea profit, se făceau bani buni iar câştigător, ca şi la accizele pe alcool şi ţigări, ca şi la loto 6 din 49, era statul.
Dar să revenim, la "locaţia" de pe Faurului. Acolo am văzut primul joc de tip
"pe calculator". Un simulator auto de formula 1, cu tot ce trebuia, volan, buton ce acceleratie şi frână, plus un schimbător de viteze, cu un ecran TV alb-negru, unde, în cel mai arhaic 2D, aveai câteva variante de traseu şi "maşina" adică un crici-craci din maximum 20 de pixeli. Era nebunie, deşi jocul făcea masă, adică nu avea împământare, deci curenta uneori când atingeai ce nu trebuia. Nu te scutura, era asa, lejer, la vreo 40-50 de volţi. Nu ştiu să fi prins vreodată liber la el aşa de nebunie era să joci acolo.
Alte jocuri, majoritatea erau "tradiţionalele" slot machines, şi cu trei şi cu cinci tambururi, un simulator moto parcă şi unul western, ultimul trăgând cam pe după colţ.
Am jucat şi eu ceva pe acolo, dar nu exageratm până în 10 lei. Cel mai simpatic câştig a fost când am primit rest una de 1 leu paradită rău, şi mi-am zis că decât să o arunc, mai bine o joc. Aşa am câştigat 3 lei buni, care plus încă doi lei, era un bilet la film la Tineretului.
După un timp, pe la mijlocul anilor '80, sala de jocuri mecanice de le Faurului a fost mutată (sau extinsă?) la parterul casei din Piaţa Mică nr. 10. Spaţiu ceva mai "spălat" decât în Oraşul de Jos, chiar dacă în materie de clientelă, era cam tot aia. Uneori, mai apărea un raid din acesta de "combined forces", la ordinul Uniunii Tineretului Comunist, forţe compuse din partid, miliţie şi un tânăr membru PTAP ("Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei") care vânau elevi veniţi ba să joace şi ei una mică, ba doar să se dea ciumeţi printre cei mari ba să fie undeva când chiuleau de la o oră insuportabilă. Nu, nu-i luau cu "taxiul tineretului", cum i se spuena la ARO-ul acela albastru cu sirenă şi girofar, ci erau prelucraţi la locul faptei: luate datele, anunţaţi apoi părinţii şi şcoala. Rău destul şi aşa. Pentru că doar dacă eşti muncitor legitimat poţi să-ţi toci banii la păcănele. Apropo, chestia cu interzis minorilor este valabilă şi acum, asta pentru care cei care deja sunt pregătiţi să lanseze aia cu "săracii copii cât sufereau ei sub crunta dictatură".
Unele surse îmi mai spuneau că şi pe 9 Mai, lângă agenţia Loto, era un spaţiu cu câteva slot-machines, dar nu garantez 100% asta, mai ales că sursele "istorice" la dispoziţie sunt mute în privinţa acestui aspect al istoriei locale.
Însă cel mai "de atmosferă loc", unde doar "profesioniştii" genului aveau acces, era "în groapă". Nu ştiu dacă avea vreo legătură cu faimosul bar de la subsolul hotelului Bulevard", numit neoficial "În Groapă" dar era tot "În Groapă". Intrarea se făcea pe o uşă din gangul care duce la Baia Populară ex. Baia Neptun, uşa mai există, deşi este mult modificată şi mânjită de grafitti. Coborai multe trepte până ajungeai într-o lume ciudată, plină de fum şi de persoane destul de, cum să zic, specifice locului. Acolo erau doar chestii serioase, nu jocuri, nu maşinuţe: flippere şi slot machines. Sigur era un loc doar pentru cunoscători, "profesionişti", care se ştiau între ei. Fără recomandare sau însoţit de cineva din anturaj, nu prea erai bine-venit.
Alte locuri, posibil să fi fost, posibil să nu, nu-mi mai amintesc.

În loc de final

Am căutat fie pe net, fie pe grupurile special-nostalgice de pe reţelele sociale, aşa, ca să văd, minimum o imagine de arhivă sau o relatare a vremii despre acest mod de distracţie foarte popular în peri-
oada dictaturii comuniste. Nu am găsit nimic. Orice altceva, da. Am aflat că urmaşele jocurilor-utilaje de jucat se vând acum la 3-4 mii de euro bucata, am aflat despre cum să joci eficient la păcănelele de acum, am aflat istoria flipperelor şi a slot-machine-urillor cu faze picante cu tot (de exemplu cele cu fructe ofereau, iniţial, în loc de bani, gume de mestecat cu arome de fructele respective), cum pinball-ul devenise interzis prin lege în anumite state, despre cum unii din Sibiu au câştigat zeci de mii de euro dar nu au primit banii, sau că unul din Mureş a fost amendat că a pierdut la păcănele şi a s-a răzbunat pe maşina de jucat de a spart-o, în fine multe,  numai că mă interesa, nu.
Ca chestie de final, spun totuşi că revoluţia din 1989 şi căderea regimului vechi comunist au adus, printre alte bucurii occidentale, şi un val , ce val, un tsunami de jocuri de noroc. Au apărut primele cazinouri, au bubuit sălile de Bingo, au apărut "pokerele" cum le spunea înainte la păcănele. Orice bar, orice cârciumă aveau colţul lor de păcănele. Apoi treaba s-a mai reglat, iar sălile de jocuri au reapărut. Dar asta nu mai e istorie…  
În imagini, avem locurile unde se aflau sălile de jocuri mecanice de pe Faurului,
9 Mai, Piaţa Mică şi "groapa"…