Seria de articole „Forme şi fond în cultură” apărute în revista „Familia” (Oradea) în 1886, a continuat cu: VI. Educațiunea fetelor, VII.Literatura și limba ce o vorbim, VIII.Codul social -, toate studiile fiind receptate în mediile tinerilor români intelectuali din imperiu. În acea perioadă (1886) Mihai Eminescu era în serviciul Bibliotecii Centrale Universitare. În lucrarea „Aurel C. Popovici (1863-1917)”, istoricul dr. Vasile Crişan prezintă atmosfera de la „România Jună” (dintr-un eseu dedicat gândirii eminesciene, preluat din „Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne”, a lui Aurel. C. Popovici):

«La Viena, el a trăit în mijlocul tinerimii române din întreg Imperiul habsburgic. Tinerime săracă, fără mare înlesnire la vorbă şi gesturi, aşezată la cap, serioasă şi muncitoare, tinerime ce n-a avut şi nu are alt cult decât naţionalismul cel mai curat. Acolo, la România Jună, în atmosfera aceea limpede românească, între băieţi cu idei înţelepte, de ordine şi de disciplină morală, de respect pentru stat şi pentru sfânta biserică, de desăvârşită cuviinţă faţă de bătrâni şi de sinceră pietate faţă de figurile mari ale istoriei naţionale, acolo, unde luptele naţionalităţilor făceau şi fac din tinerii ardeleni, bănăţeni şi ungureni, din munteni şi moldoveni, bucovineni şi macedoneni un corp de gardă românească între străini – mai ales acolo unde Eminescu trebuia să devină ceea ce a devenit: un entuziast apărător al fiinţei româneşti. Căci nicăieri nu era, mai ales pe acele vremuri, un entuziasm naţional mai sincer şi mai sfânt decât la acea Românie Jună, unde se adunaseră atâtea tinere nădejdi ale românilor împilaţi. Erau toți flăcăi cu suflete voiniceşti, care acolo îşi făceau armele şi abia aşteptau să plece şi ei la lupta sfântă pentru neam, la lupta cu armele culturei adevărate pentru biruinţa unei adevărate culturi”. Pentru Aurel C. Popovici,ca şi pentru mulţi alţi studenţi români, Societatea „România Jună” a reprezentat locul unde a primit botezul conştiinţei naţionale. În cadrul ei, tinerii români, risipiţi prin mansardele umede şi friguroase ale metropolei imperiului, au aflat multe lucruri, până atunci neştiute despre istoria, literatura şi cultura naţională (…) În cei trei ani de studenţie la Viena (1885-1888), Aurel C. Popovici s-a manifestat ca un animator al activităţii Societăţii. Discursurile sale înflăcărate, pătrunse de un naţionalism curat şi încredere în dreptatea cauzei naţiunii sale, pe care obişnuia să le încheie cu expresia „dixit”, i-au adus porecla „Dipsi”, cu care de regulă în semnează corespondenţa cu cei apropiaţi (…) După ceremonia căsătoriei lui Aurel C. Popovici cu merituoasa sa soţie, cei doi iau hotărârea de a se muta de la Viena la Graz. Aici au locuit pe Parkstrasse, la numărul 7. Popovici se înscrie, pentru continuarea studiilor universitare la Facultatea de Medicină. Concomitent, se arată tot mai preocupat de studiile politice şi juridice legate de problema naţională. Dintr-un caiet de note din 1891 aflăm că îşi propusese să aprofundeze două teme: importanţa Austriei federale pentru existenţa poporului român şi federalismul privit din punctul de vedere al principiilor liberale. În această decizie se găseşte începutul drumului care i-a marcat existenţa. Treptat, studiile medicale au trecut pe planul secund al preocupărilor tânărului lugojan, cu toate stăruinţele soţiei sale. I.G. Blüntschli, Anton Heinrich Springer, Terezio Mammiani, Luigi Palma, Adolf Fischhof, Ludwig Gumplowitz, Franz Schuselka, P.S. Mancini şi mulţi alţi autori care vor popula opera sa politică, i-au acaparat preocupările, în detrimentul tomurilor de anatomie şi a laboratoarelor mirosind a formol. Aurel C. Popovici s-a format în ideologia naţionalismului ardelean, trecut prin experienţa revoluţiei paşoptiste, a absolutismului post-revoluţionar, al Dietei de la Sibiu şi al dualismului austro-ungar, cronicizat în anii tinereţii şi maturităţii sale. Mai mult decât oricare dintre colegii săi de generaţie, prin studiu sistematic şi aprofundat, şi-a format un orizont de gândire european, centrat pe problema naţională care reprezenta, în secolul al XIX-lea, adevărat reper axiologic la nivel continental. Bibliografia operei sale politice este edificatoare în sensul afirmaţiilor de mai sus».

În ultima parte a sec. al XIX-lea, ideile doctrinei malthusiene erau dezbătute şi analizate în strânsă conexiune cu teoria evoluţionistă a celebrului naturalist britanic Charles Darwin (1809-1882), dar şi cu conceptele teoriei socialismului ştiinţific, enunţate de filozoful german, Karl Heinrich Marx (1818-1883). Teoria evoluţionistă a llui Charles Darwin – publicată în „Originea speciilor” (1859) -, a fost recunoscută atât de publicul larg cât şi de întreaga comunitate ştiinţifică internaţională. La fel de cunoscută era şi gândirea marxistă, concepţia filosofică fundamentată de Marx şi Engels având o influenţă determinantă asupra istoriei politice mondiale, în sec. al XX-lea. Comparativ cu aceste două mari teorii, faimoasa lege a înmulţirii populaţiei în progresie artimetică şi a mijloacelor de subzistenţă în progresie aritmetică – formulată de Thomas Malthus, la finele sec. al XVIII-lea – a avut un ecou limitat, la cercurile ştiinţifice. Astfel, puţini cunosc faptul că prin această lege, Malthus justifică avorturile, sinuciderile, concubinajul, boicotarea căsătoriei, moartea prin inaniţie, dar şi alte fenomene sociale. Lucrarea sa „An Essay on the Principle of Population” – „Un Eseu despre Principiul Populaţiei”, Malthus observă că creşterea producţiei de alimente contribuie temporar la bunăstarea populaţiei, indirect conducând şi la o creştere a populaţiei, restabilindu-se nivelul producţiei per locuitor. Economistul englez a constatat că oamenii au tendinţa de a utiliza aparenta abundenţă alimentară pentru menţinerea şi sporirea unui nivel de viaţă ridicat, ceea ce conduce la revenirea la nivelul de subzistenţă ca urmare a creşterii populaţiei, în condiţiile în care producţia agricolă este insuficientă.

Viziunea aceasta s-a definit sub termenul de „capcana malthusiană”, cunoscută și sub diverse denumiri: „dezastrul malthusian” – „criza malthusiană” – „coşmarul malthusian” – „catastrofa malthusiană”. Opiniile sale pesimiste – în opoziţie cu viziunea populară în Europa secolului al XVIII-lea (ce vedeau societatea ca fiind perfectibilă) – erau susţinute de deducţii fundamentate pe logica pregătirii economice şi de cleric anglican. El a susţinut că „Puterea populaţiei este nelimitat mai mare decât puterea pământului de a produce subzistenţă pentru om” şi că „puterea superioară a populaţiei reprimă prin reţinere morală, viciu şi mizerie”, criticând „Legile Săracilor” care conduceau la inflaţie, nu la înbunătăţirea situaţiei săracilor.

Viaţa şi opera lui Thomas Robert Malthus a fost studiată intens, dar şi combătută în cercurile ştiinţifice din multe domenii, el fiind şi membru fondator al „Clubului de Economie Politică” (1821). Nu este lipsit de interes faptul că savantul englez considera că există două tipuri de controale ce menţin populaţia în limitele resurselor existente: verificări pozitive (ce cresc rata mortalităţii: foamea, bolile şi războiul) şi verificări preventive (ce scad natalitatea: controlul naşterii, amânarea căsătoriei şi celibatul). Astfel, teoriile sociale total defavorabile claselor sărace, ce confirmau lupta pentru existenţă a biologului Darwin, situau „concurenţa” la voia hazardului, a întâmplării. Critica ideilor darviniste ale epocii a fost amplificată de teoria revoluţionară a capitalului, ce anunţa pauperizarea treptată şi progresivă a claselor muncitoreşti şi implicit ruinarea familiei, cauza principală fiind civilizaţia capitalisto-democratică. În sec. XX, mulţi cercetători au demonstarat existenţa unei adevărate şi „intangibile” filiaţii Malthus – Darwin – Karl Marx, teoriile celor trei  confirmând consecinţele dezastruoase ale unor idei democratice, egalitare şi liberaliste.

(va urma)