Articolul „Forme şi fond în cultură” a continuat cu episodul „V. Junimea”, din revista „Familia” nr. 41 din 12/ 21 octombrie 1886. Răspunsul la întrebarea cine îşi mai întregeşte pregătirea – odată scăpat de „tortura formalităţilor şcolare” -, îl găsim în continuarea articolului: «Acela în care, în decursul studiilor pătrunse şi sub conducere înţeleaptă în timpul pregătirii medii, s’a deşteptat interesul viu şi s’a prefăcut în fire alipirea cătră ştiinţa căreia i s’a închinat. Junimea din cestiune însă după isprăvirea formalităţilor dă cărţile la o parte şi încetă numai decât a se ocupa cu ştiinţele. Vin acasă tinerii cu fel de fel de diplome şi brevete, cari în ochii oamenilor de rând trec numai decât de puternice dovezi de ştiinţă şi cari mulţămesc aşteptările bătrânilor. Astfel păşesc absolvenţii gradurilor academice în viaţa publică, păstrând abia suvenirul titlurilor ce purtau compendiile, din cari ş-au cârpocit ştiinţa pe vremea esamenelor. Ştiinţele despre a căror posesiune au dânşii hârtii întărite în toată forma – le sunt în minte tot aşa de străine şi necunoscute ca pe vremea când viniseră la întâia prelegere la universitate. Dar este o seamă de tineri cari au păstrat incalte nişte rămăşiţe din „studiile” făcute, dar pe scurt timp. Tinerii după terenul juridic intră la practică în oficii publice sau în biroul advocaţial. Acum şi rămăşiţele teoriilor ştiinţifice, munca îndelungată, temeiul diplomelor se reduce în scurt la şabloanele de toate zilele din viaţa juridică, cu alte cuvinte ştiinţa se schimbă pur şi simplu în meşteşug, în care se lucrează după modeluri, după forme stabilite. Numai arareori găsim, că tineri brevetaţi în cele juridice să ţină şi în cariera lor definitivă necontenit pas cu înaintarea ştiinţelor sau să se îndeletnicească în vr’o altă ramură de ştiinţe, filosofice, literare etc. ca mereu să ţină seamă de cultivarea minţii în raport cu traiul fisic. Ocupaţi peste zi cu câştigarea pânei de toate zilele, după şabloanele ştiute, timpul liber se consacră distracţiunilor de felul celor ce le-am amintit la începutul acestui tratat.

În conveniri sociale se povestesc mereu casuri, procese, apucături etc., toate de natura „noutăţilor de zi”. Se mai discută în cercuri colegiale situaţiunile politice,- în urma celor cetite prin ziare – ba în multe părţi nici atâta seamă de ciocniri spirituale nu se întâmplă. Acum devine – tinerul din cestiune – cap de familie în chipul arătat mai sus, iar sporul vieţii familiare nu poate fi decât în raport cu părintele – model. Cariera filosofică, de profesor,am discutat-o mai sus. Carierele de medicină, preoţie etc. încă nu sunt altcum represintate în practica vieţii. Nu ne permite nici timpul nici spaţiul de a analisa adevăratele abusuri ce se comit adese de cătră mulţi candidaţi de felul acesta, faţă de aceste serioase cariere, dar din cele espuse în capitolele de mai nainte, şi din analiza făcută asupra pregătirilor şi isprăvilor aparente ce se fac prea adese pe terenul juridic şi filosofic, poate să-şi completeze ori cine idea despre celelalte cariere ocupate şi represintate în chipul acesta.

Am văzut dară superficiala pregătire ştiinţifică cu care se mulţămeşte o parte din junime.

Acum – cel ce necontenit – îşi cultivă puterile intelectuale la izvoarele ştiinţelor prin îndeletniciri spirituale, încă neglijă câte odată a se îngriji de cultivarea lăuntrului său, de nobilitarea inimii, în concordanţă cu a minţii, dar cel ce neglijă, ba părăseşte chiar cu desăvârşire, cultivarea continuă a minţii, cum va putea să poate grijă de cultura lăuntrului său?

Din causa dar că – în realitate – aceste două tendinţe de cultură lipsesc mai peste tot junimei, şi acesta, fiind că în fazele anterioare de educaţiune nu s’a purtat grije de trezirea acestor direcţiuni de cultură proprie, din această cauză se pot explica toate efectele condamnabile, ce se scurg mereu din educaţiunea şi pregătirile de şablon şi cari efecte se reoglindesc lămuri în idei şi fapte. Nu e dar nici o mirare că junimea este incapabilă în lipsa de independenţă morală, a se feri de puterea molipsitoare a diferitelor curente condamnabile ale veacului de astăzi, precum şi de satisfacerea continuă a slăbiciunilor – neînfrânate. De acea, trebuie să ne convingem, că junimea tot aşa ca alte pături, înnoată în egoism, nepăsare, ură, invidii, spirit de cârtire reciprocă, cu un cuvânt în noianul pornirilor de rând, a isbucnirilor atât de potrivnice înaintării generale şi nu mai puţin vătămătoare chiar progresului individual. Lipsa de seriozitate şi de interes adevărat zădărniceşte scopul la care tinde – după formă – ori ce jună întreprindere. Societăţile academice române întemeiate sub grele împregiurări azi abia vegetează. Rapoartele date de societăţile de această natură sunt forme, de aceea ce judecă spiritul şi mersul acestor societăţi numai după rapoartele respective, negreşit se vor simţi mulţămiţi – dacă nu chiar încântaţi! – însă cei ce sunt de faţă la cele ce se tipăresc în rapoarte, pe aceia îi cuprinde o mâhnire. O cauză însemnată a acestui spirit moleşit ce domneşte în junime este rezerva, ba chiar nepăsarea bătrânilor faţă de tineri. Cercurile bătrânilor sunt mult prea înnăbuşite de formalităţi goale, decât să facă tinerilor posibilă apropierea de cei mai bătrâni. Tinerii sunt lăsaţi în voia întâmplării, inteligenţa mai ostoită puţin se interesează de reala stare a junimii. Câte familii româneşti, bune de altcum, nu sunt cu desăvârşire închise pentru junime? Numai arare-ori întimpinăm familii cari cu binevoinţă îmbrăţişează pe tinerimea lor şi nizuesc prin vorbe şi prin fapte a contribui la armonia necesară şi atât de salutară între aceste două clase de oameni. Pre adesea un pedantism condamnabil din partea bătrânilor despartă junimea de dânşii şi stabileşte rapoarte de încordare şi de străinism. După toate aceste junimea este avisată pe sine, rătăcește în dreapta în stânga fără svat, fără călăuz: fără cel mai mic refugiu în familiile române în contra curentelor regretabile și atât de molipsitoare din zilele noastre.

Prin urmare spiritul ce domnește în o bună parte din tinerimea română, pe omul impresionabil și susceptibil trebue să-l disguste până în suflet, iar pe cel serios și gânditor și pe cel ce are o inimă simțitoare pentru înaintarea noastră obștească – pe acela trebue să-l cuprindă groaza când trebue să se convingă ce neînsemnată și slabă are să fie viitoarea inteligențelor străine și aceasta cu atât mai vârtos, cu cât o știm cu toții că numai în serioase și temeinice izbânzi în știință, în cultură, razimă întreaga noastră posibilitate de existență. Indicând acum fără patimă și fără preocupațiuni aceste regretabile adevăruri, trebuie să admitem că este puțin liniștitoare speranța ce ne licărește în viitorul neamului nostru: trebuie să admitem, că toată nădejdea ce razimă în junimea de azi este … „un misterioso aspettare!”».

Din întâmplare, am descoperit articolul „Strigoiul reacționar”, apărut în revista „România literară” (nr. 38-39, 18 sept. 2020), autor fiind absolventul de medicină, scriitorul și traducătorul Sorin Lavric. Reproducem începutul: «Există o categorie de strigoi reacționari cărora posteritatea le este într-atât de potrivnică încât numele le va fi supus mereu unei proscrieri drastice. Din rândul lor face parte Aurel C. Popovici, născut la Lugoj în 1863, într-o epocă în care Imperiul habsburgic părea să dăinuie in aeternum. După bacalaureatul dat la Beiuș, tînărul va pleca în 1885 la Viena, spre a urma Medicina, pe care o va întrerupe după trei ani, sub tirania unei patimi cu mult mai mari decît grija pentru sănătatea semenilor, și anume pasiunea pentru problemele social-istorice. În vinele lui Popovici fierbea pacostea gândirii cu bătaie ideologică: preocupat pînă la manie de soarta etniilor dinlăuntrul Imperiului Austro-Ungar, pe deasupra jignit de talpa asupritoare pe care ardelenii și bănățenii o resimțeau în urma Constituției din 1867 (în care românilor din imperiu nu li se recunoștea statutul de naționalitate conlocuitoare), tînărul va ajunge treptat la o concepție radicală, pe care o va expune mai întâi în Statele Unite ale Austriei Mari, volum apărut în limba germană la Leipzig, în 1905, pentru ca mai târziu să fie tradusă în românește de Petre Pandrea (…)».  

(va urma)