Ion Vlasiu s-a născut în 6 mai 1908 în localitatea mureșeană Lechința de Mureș. A rămas orfan de ambii părinți la o vârstă fragedă,  crescut și educat de bunicii din partea mamei, stabiliți în localitatea Ogra.

Moștenește genetic, de la unul din străbunicii săi, înclinația și aptitudinile pentru tâmplărie.  

Timp de cinci ani (1921-1926), frecventează cursurile de tâmplărie ale Școlii de Arte și Meserii din Tîrgu Mureș. Perioada de studiu în acest domeniu va susține și favoriza  pasiunea și înclinația pentru sculptură.

 Cu totul întâmplător, în  anul terminal al acestor studii, lua ființă la Cluj Școala de Arte Frumoase. Tânărul Ion Vlasiu este  tentat în  ai urma cursurile. Școala, beneficia de un corp de pasionați și instruiți profesori. Aceștia îl vor capacita prin  devotamentul și pasiunea cu care împărtășeau  cursanților bogăția informațională acumulată. Timp de trei ani, cu intermitență (efectuarea stagiului  militar !) îl aflăm  cursant al acestei școli. Este apreciat de  Romulus Ladea și de cei doi dascăli  de desen: Catul Bogdan și Alexandru Popp. Împreună cu acesta din urmă va realiza pictura murală a unei biserici din Deva. Momentele de efervescență culturală, legăturile puternice stabilite cu tinerii dascăli, apropiați ca vârstă , este elogios descrisă de Vlasiu în lucrarea sa autobiografică. (Ion Vlasiu,  Drum spre oameni, vol.I-III, București, 1970).

        Din motive  financiare renunță la școală. Intenția de a urma Academia de Arte Frumoase din București este sortită eșecului din aceleași motive. În schimb , în capitala țării,  avea să stabilească puternice relații de amiciție cu o serie de tineri „plasați în avangarda artistică sau literară”: Geo Bogza, Sașa Pană, Dan Faur, Eugen Ionescu ș.a. (Vezi: Cora Fodor, Ion Vlasiu, artist al spațiului transilvan, în: „Marisia” (Târgu Mureș), XXXII-XXXIII, 2013, p. 313-319).

Prima expoziție personală este vernisată cu un număr de nouăsprezece lucrări de sculptură în piatră și lemn, într-un spațiu atipic al unui magazin de mobile din Târgu Mureș. Este și prima expoziție de sculptură din localitate. Cu acest prilej, pictorul Aurel Ciupe, custode al pinacotecii din Târgu Mureș și profesor la școala liberă de pictură al cărei „naș” a fost, se exprimă elogios față de tânărul expozant: „spirit modern”, „sensiblitate” și „originalitate” (I. Vlasiu, op.cit.,vol. I, p. 405-406). Prima expoziție vernisată marchează și prima vânzare  din numeroasele creații ce aveau să urmeze: lucrarea Sulamita, achiziționată de Aurel Ciupe pentru pinacoteca orașului și o a doua, cumpărată de Isaia Cimpoca pentru  Muzeul industrial din Tîrgu Mureș. Piesa Sulamita, este inspirată de lecturarea poeziei Rânduri pentru Sulamita, creație a poetului Ion Minulescu. Sculptura  este apreciată în ansamblul  întregii creații a lui Vlasiu drept o sinteză a formelor înrudite cu cele brâncușiene. 

Expunerea de debut este succedată de alte asemenea manifestări: o primă expoziție organizată la Cluj. Ecoul acesteia se regăsește în publicația „Patria”, într-un articol semnat de  Ion Costea intitulat „Expoziția de pictură și sculptură Brana – Vlasiu”. Nicolae Brana, un pictor celebru în devenire, era născut la Mohu lângă Sibiu. Referitor la Vlasiu, reținem aprecierea potrivit căreia acesta era: „… activ și conștient, se luptă cu materia stăpânind-o, să devină aptă pentru a turna în ea varietatea problemelor ce-l preocupă, fiind o titanică luptă a artistului cu materia rece și informă”. Finalul articolului statua: „Opera lui Vlasiu este un omagiu adus biruinței spiritului asupra materiei” (anul XV, 1933, nr. 16 din 21 ianuarie, p. 2). Urmează o nouă expoziția la București, în același an, vernisată în localul  Librăriei de artă „Hasefer” în care, alături de sculpturile lui Vlasiu, expuneau Miron Radu – desene și pictură și I. Wittner – colaje („Rampa”, anul  XVI, 1933, nr. 4747 din 8 noiembrie, p. 4). Expoziția din Timișoara,  jubiliară, este realizată împreună cu foștii colegi ai Școlii clujene (1934) despre care, aceeași publicație clujeană, referindu-se la Vlasiu, consemna: „…Se expune o serie de noi lucrări valoroase, printre care amintim un număr de 38 icoane în care D-sa dă o nouă interpretare acestui gen de pictură, căutând să-l scoată de sub influența bizantinismului, care îl caracteriza pînă acum. Sculptorul și pictorul Vlasiu rezolvă artistic frământări sufletești” („Patria”, anul XVI, 1934, nr. 132 din 13 iunie, p. 2). Urmează alte  noi expoziții la Cluj  („Patria”, anul XVII, 1935, nr.114 din 19 mai, p. 2) și București (1936), în care aportul său expozițional, alături de sculptură, este dublat  de desene și „icoane” ( utilizând o tehnică specifică în cărbune, pastel și guașă), într-un spațiu spiritual imaginar, unul autohton local, cu transmitere spre satul transilvănean al copilăriei. Expoziția a fost vernisată în sala „Mozart”, expozanți  fiind pictorul Eugen Gâscă și Ion Vlasiu. Fructificând acest prilej, istoricul de artă George Oprescu (1881-1969) se pronunța de următoarea manieră: „Vlasiu este surprinzător de sensibil la grăuntele și aspectul materiei. Sculpturile sale în lemn cu toate deformările lor, au un luciu, o calitate de –ape- cum rareori s-a văzut la noi. Cele în piatră denotă un dar remarcabil de a găsi figura ascunsă în forma întâmplătoare și bizară a blocului.” („Patria”, anul XVIII, 1936, nr. 11 din 15 ianuarie, p. 2). Tot în anul 1936 este participant, cu lucrarea „Studiul” la expoziția „Sculptura la Salonul Oficial” din capitală („Rampa”, anul XIX, 1936, nr. 5477 din 17 aprilie, p.4.) Un articol semnat de Ionel Jianu intitulat „Sfârșitul sezonului plastic”, face elogiul sculptorului transilvan: „Ion Vlasiu, un tânăr de un talent remarcabil cu o adâncă înțelegere a cerințelor materialului și o deosebită îndrăzneală în originalitatea soluțiilor…” („Rampa”, anul 50, 1936, nr. 5521 din 12 iunie, p.1). Angrenat în echipa Fundațiilor Regale, Ion Vlasiu sculptează iconostasul Bisericii din Moișeni – Satu Mare („Diminiața”, anul XXXII, 1936, nr. 10683 din 19 septembrie, p. 10).

În cursul anului 1935, procesul intentat profesorului Petre Constantinescu-Iași, a ocupat prima pagină a ziarelor. Istoricul, împreună cu alții, erau acuzați de infracțiune la Legea Mârzescu (1924), cea care autoriza desființarea partidelor politice. În pofida sprijinului intern și extern (spre exemplu, francezii Pierre și Marie Curie cer eliberarea arestaților) și a miilor de intelectuali, printre care și Ion Vlasiu, cei  care trimit adeziuni de sprijin, de eliberare al celor acuzați, lotul va cunoaște rigorile legii. („Adevărul”, anul 49, 1935, nr.15803 din 17 iulie, p. 3).

Jurnalistul V. Munteanu, în articolul „O vizită la sculptorul Ion Vlasiu” susține că acesta este „.. cel mai viguros și dinamic artist al generației tinere, o revelație care s-a impus în plastica românească printr-o originalitate de un covârșitor intelectualism” („Diminiața”, anul XXXIII, 1937, nr. 10943 din 10 iunie, p. 12). Cu prilejul acestei întâlniri, jurnalistul este plăcut surprins de noua realizare a sculptorului: „Capul lui Horea”, care se adaugă crucii cioplite de la mormântul poetului transilvan George Boldea din comuna Merchiasa, Sighișoara („Patria”, anul XIX, 1937, nr.158 din 21 iulie, p. 2). Horia Teculescu, Emil Giurgiuca și Ion Vlasiu au meritul de a întreține în Sighișoara o atmosferă intelectuală creând un centru literal-cultural important în acest oraș. În același context amintim și cele trei busturi în bronz dedicate lui Nicu Filipescu,  lui Ilarie Chendi și Zaharia Boiu („Transilvania”, anul 68, 1937, nr. 6 din noiembrie, p. 479).

După o perioadă de tatonări artistice, stimulat  de necesitatea unei confruntări spirituale și de o definire a locului său într-o ierarhie profesională, Vlasiu ia drumul Franței. O publicație a epocii, referindu-se la acest episod, menționa: „A plecat spre Parisul unde valoarea are mai multe șanse să se afirme  decât aiurea” („România”, anul I, 1938, nr. 22 din 23 iunie, p. 2). Întreprinde un turneu de documentare vizitând orașe precum Belgrad, Zagreb, Veneția , Milano, stabilindu-se în final în Franța, pentru mai bine  de un an de zile. Se integrează rapid în atmosfera elevată a creatorilor și iubitorilor de artă. Galeriile de artă și Muzeul Luvru, sunt locurile de vizitare predilecte pentru  tânărului transilvănean.   La Paris îl cunoaște pe Constantin Brâncuși, nefiind însă influențat de acesta prea mult pe linia artistică. În același mediu ia contact cu bursierii  Școlii  române de la Fontenay-aux Roses: pictorul Constantin Pantelimon (1911-1940), filosofii  Emil Cioran și Grigore Popa,  cu sculptorul Gheorghe T. Anghel (1904-1966), cel care  revenit în țară, a realizat, printre altele, statuia  poetului național Mihai Eminescu din fața Ateneului Român.  Bustul în  piatră al lui George Enescu, creație a aceluiași sculptor, se află la loc de cinste în interiorul clădirii. În același context, interesantă  din punct de vedere artistic, este și statuia monseniorului Ghika, intitulată Cărturarul (vernisată în anul 1939). Alte  lucrări ale artistului se întâlnesc în muzee din țară și străinătate.

În „capiala culturii” europene, Vlasiu  a audiat, în repetate rânduri, discursurile susținute de Nicolae Iorga  la Sorbona. Tot la Paris deschide o expoziție la Galerie contemporaine și este unul din expozanții de la Salon de Tuilleries. 

În 1938 publică primul volum autobiografic Am plecat din sat (tipărit la Sighișoara, la Miron Neagu) carte care dobândește în anul următor, premiul V. Adamache al Academiei Române, în valoare de 5.000 lei, înmânat de președintele acestui înalt for , C. Rădulescu-Motru („Neamul Românesc”, anul XXXIV, 1939, nr. 118 din 2 iunie, p. 2)  Este primul volum dintr-un vast ciclu: Poveste cu năluci – 1941; Drum spre oameni-1962; O singură iubire- 1965; Cartea de toate zilele- 1984; Succes moral – 1985; Monolog asimetric- 1988; În spațiu și timp – 4 volume între anii 1970-1987; Chipuri și măști – 1993 . În aceste lucrări Ion Vlasiu descrie viața sa, formarea ca om și ca artist.

A funcționat în postura de profesor la Academia de arte frumoase din Timișoara (1938); Vlasiu a colaborat cu articole la o serie de publicații: „Gând românesc”, „Brașovul literar și artistic”, „Patria”, „Cuvântul liber”, „Societatea de mâine” ș.a. A fost redactor-șef al revistei „Arta plastică” , timp de doi ani (1966-1968). Revista luase  ființă în anul 1954 ca  revistă a Uniunii Artiștilor Plastici și a Ministerului Culturii.

Ion Vlasiu s-a canalizat pe trei direcții simultane de activitate: sculptura, pictura, scrisul. Ierarhia îi aparține: „Nu am dreptul să trădez sculptura pentru nimic. Pictura, scrisul, dragostea, toate la un loc trebuie să le pun în sculptură” (În spațiu și timp). Întreaga sa creație „sintetizează, deopotrivă, forță și farmec, vigoare și rafinamenmt” („Vatra”, anul 28, 1998, nr.5, p. 56). Ion Vlasiu a fost născut și crescut în cultul Patriei. Naționalismul său este mărturisit de opera sa. Întreaga lui creație reprezintă un cult al muncii prin mijlocirea căruia a atins starea de deplinătate, de desăvârșire artistică. Un exeget afirmă că modestia și sinceritatea însemnau formele supreme de apropiere de tainele artei și de exteriorizare a talentului („Cuvântul liber” (Târgu Mureș), anul XXIX, 2017 nr. 7 din 12 ianuarie, p. 4).

De-a lungul existenței sale, articolele dedicate vieții și operei lui, depășesc 750 de titluri. I s-au consacrat trei albume cu studii monografice , elaborate de Dan Grigorescu (1970), Ion Frunzeti (1973) și Călin Demetrescu (1987). Ion Frunzeti, estetician, critic de artă, critic literar, poet și scriitor, în a sa lucrare „Despre sculptori” afirma, privitor la Ion Vlasiu: „Întreaga carieră de sculptor a lui Ion Vlasiu demonstrează permanența unui gând, încolțit de timpuriu și dezvoltat până la ultimele sale consecințe, gândul încorporării în artă a elementelor ce definesc esența istorică și spirituală a poporului nostru. Conformitate cu sine a artistului în toate etapele carierei sale decurge din această confundare cu istoria poporului, în cultura milenară a căruia spiritul sculpturii sale își împlântă rădăcinile…” („Vatra”, anul 49, 2019, nr. 1-2 din 1 ianuarie, p. 184).

În viziunea contemporanilor și a urmașilor săi, Ion Vlasiu a rămas un personaj de legendă, ridicat dintre lechințenii săi în rândul „domnilor”, care a rămas însă nealterat de „binefacerile citadine”, un ardelean cinstit cu sine, cu arta sa și cu semenii săi. A fost un adept al „specificului național” în artă, dotat cu un har rar întâlnit de povestitor și portretist, un polemist redutabil. A fost într-o luptă permanentă cu adepții „demitizarilor”, afirmând: „Dacă ne iau și miturile, dacă ne demolează și figurile legendare ale istoriei, atunci pot face din noi orice”.

O donație generaroasă de 96 de lucrări, multe dintre ele  inedite, îmbogățește colecțiile Muzeului de Artă din Târgu Mureș. A creat multe, bune și frumoase opere de artă. Este autorul a numeroase monumente dedicate unor evenimente și/sau figuri remarcabile ale istoriei și culturii românești: Grupul statuar –Horia,Cloșca și Crișan din Cluj (1974), Monumentul Unirii din Blaj (1975), Bustul lui Aurel Vlaicu din Târgu Mureș (1976), al lui Ion Creangă din Piatra Neamț , Monumentul lui Constantin Romanu-Vivu dezvelit la Sângeorgiu de Mureș, „Maternitate”, bustul lui Mircea Zaciu, al lui Mihai Eminescu (în mai multe variante) ș.a.

A fost distins cu Premiul Academiei Române (1939), Premiul Atanasie Simu (1942),Titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1993). I s-a acordat titlul de Artist Emerit  (1964) și i s-a atribuit Ordinul Meritul Cultural, clasa I-a.

Talentul poetic al celui omagiat, menirea sa pe acest pământ, sunt  sintetizate de versurile poeziei  Legământ (1939):

                                                   Legământ

Sânt aici, strajă între vânturi

Obârșia mea vine din veșnicie

Frate cu Dumnezeu, frate cu dracul

Cine poate să știe?

Din larguri am cules zările,

Stelele de pe cer le-am desprins,

Vin cu mine depărtările

Și lighioanele pe care le-am prins.

                        Cheia de aur a raiului

                        O am la cingătoare,

                        În inimă piatra craiului

                        In izoarele șoptitoare.

În urechi port torțile cerului,

Iadul în buzunar,

Luna și Calea Laptelui

Le port în degetar.

                        Știu drumul planetelor ascunse,

                        Rugul lunii, eclipsele,

                        Cunosc legile nepătrunse

                        Blestemele, ascunsele

Nimeni nu mă poate opri în drum

Nici să-mi spună stai, nici să mă certe,

Seamă nu dau nimănui,

Nimănui nu cer să mă ierte.

                        Cerul mi-a pus pe umeri legământ

                        Leațul să-l bat în lung și în lat,

                        Ori printe stele, uriaș pe pământ,

                        Cu cine, cu cine să mă mai bat ?

Se stinge din viață la 18 decembrie 1997, în urma unui infarct, la Spitalul Elias din București. Este înmormântat la Mănăstirea Cernica alături de academicianul Ioan Lupaș, socrul său (Vlasiu fusese căsătorit cu Marina, istoric, fiica sălișteanului nostru). Potrivit mărturiei poetului Ion Brad, prietenul de-o viață al defunctului, la înmormântare au asistat 25-30 de persoane, rude și prieteni. S-a depus coroană din partea Uniunii Scriitorilor din România dar, stupoare, din partea Uniunii Artiștilor Plastici nu a participat nimeni și nici nu s-a trimis coroană. Un gest de neînțeles pentru subsemnatul!  Pentru toți cei interesați, recomand poezia scrisă de Ion Brad, intitulată O rădăcină, generată de acest trist eveniment și publicată în revista „Vatra”, anul XXVIII, 1998, nr.5 din 1 mai, p. 45.

                                                                                                                                                                                                                                       Lucian Giura