Invităm cititorii să descopere opiniile studentului Aurel C. Popovici, apărute în revista „Familia” nr. 37(Oradea-mare, 14/26 septemb. 1886) în articolul „Forme şi fond în cultură”; Reproducem selectiv: «Nu poate avea nime decât un sentiment de aprobare pentru cei ce odihnesc o bucăţică de timp în club, cafenea etc. cetind ziare, schimbând vr’o idee etc., dar e foarte regretabil obiceiul celor ce petrec o după-amiază, une-ori chiar nopţi întregi, cu jocurile deosebite.

Acestui soiu de oameni le zice gura poporului „oameni cu slăbăciuni”, „pătimaşi”, dar e foarte tristă esperienţa, că „oamenii cu patimi” alcătuesc un număr înfiorător în raport cu restrânsa noastră clasă inteligentă.

Un semn însă şi mai trist al aparentei noastre înaintări este faptul, că mare parte din clasa oamenilor noştri de industrii încă s’a hiper-civilisat, prăpădind timpul scump de muncă serioasă cu petrecerea sistematică prin cafenele, birturi, etc. şi îndeletnicindu-se cu plăcerile ce le pot întinde aceste instituţii. Şi sunt mari pierderile ce resultă pentru societatea noastră şi din această regretabilă stare de lucruri. Timpul preţios petrecut în chipul acesta, se prăbuşeşete fără a fi avut un spor cât de mic, în noianul veciniciei; bani crunţi se pierd mereu pentru slăbiciuni ce ne stăpânesc; constituţii fisice sănătoase se ruină, familii singure pătimesc cu deosebire şi poporul în general, căci vremea şi paralele risipite, iar sănătatea bântuită în chipul acesta, cât bine ar putea produce pentru individ şi pentru popor, dacă s’ar face de toate aceaste întrebuinţarea cuvenită?

Astfel se facă sunt mulţi aceia cari: „numerus sunt et fruges consumere nati” (n.r.: se numără și se nasc pentru a consuma recolte) *** Spiritul materialist al veacului ne rupe cu sine, iar egoismul ne conduce ideile şi faptele.

Facem ce facem pentru popor cu nouă gânduri pentru eu-l nostru şi cu unul pentru popor. Formele le alcătuim pentru popor, iar fondul, sâmburele-l reservăm pornirilor egoiste. Avem multe straturi democratice în societatea noastră. Precum în alte locuri, alte vremuri şi alte neamuri, tot aşa şi la noi astăzi democratismul propagat de unii şi alţii, în prea multe casuri a ajuns să fie pur şi simplu un aparat de esploatare. Grăim, declamăm cu mult patos pentru binele poporului, în public: primim cu sentimentul egoismului adăpat, felicitările, cuvintele măgulitoare ale spiritelor mărginite şi esploatăm care cum putem pe bietul ţăran, fără a ne face treabă de conştiinţă din isbitoarele contraste în faptele noastre. Toată clasa noastră aşa zisă „cultă” trăeşte după munca ţăranului, dar oare câţi sunt aceia din această clasă, cari din adevărata durere de inimă pentru soarta poporului, din abnegaţiune veritabilă, din nobile porniri, muncesc şi ei într’adevăr pentru reala lui desvoltare?

Puţini şi aceştia sau dela fire sunt înzestraţi cu sentimente nobile, sau o educaţiune temeinică i-a format stăpâni asupra tuturor pornirilor lor. Dar pentru că natura numai arareori înzestrează pe om cu porniri stâmpărate şi pentru că la noi în deosebi educaţiunea a apucat pe direcţiuni greşite, greşite cu deosebire în practică: de aceea roadele educaţiunii, cultura, la noi în cele mai multe casuri este numai formală, în altele aparentă, iar peste tot este lipsită de baze sănătoase».

Articolul „Forme şi fond în cultură” a continuat în revista „Familia” nr. 38 din 21 septembre st.v./ 3 octombre st.n. 1886:

«III. Viaţa familiară. Este hotărâtoare însemnătatea ce o are familia în întregul societăţii omeneşti şi aceasta pentru că societatea omenească se alcătueşte din familii. Societăţile în cari viaţa familiară este necontenit pe desvoltate, acele societăţi se ridică. Curentele materialiste ce domnesc, în zilele noastre, fac, în parte, că abia putem grăi despre viaţa familiară în sensul, de care fără încetare ar trebui să se apropie desvoltarea ei, cu deosebire la noi. Vom vorbi despre viaţa familiară, după ce vom fi zis câteva cuvinte despre izvorul ei: căsătoria.

Cel mai sfânt pas ce-l poate face omul în viaţă este netăgăduit căsătoria. Sfânta Scriptură zice, că cele mai însemnate momente în viaţa omenească sunt naşterea, căsătoria şi moartea. Scopul căsătoriei este conservaţiunea genului şi punctul acesta este scop comun în toată lumea vieţuitoare. Conservaţiunea o numesc teologii a doua creaţiune şi astfel dela sine se înţelege sfinţenia căsătoriei. Însă afară de scopul de căpetenie fizic, are căsătoria un scop de căpetenie moral: educaţiunea şi în această vedere căsătoria este sfântă statului şi lumei, pentru că nimic nu se naşte, ci se creşte pe seama statului şi a lumei.

Părinţii au datorinţa a creşte în născutul lor nu numai pe om, ci şi pe cetăţeanul statului şi al lumei; datorinţa lor este a-şi creşte copiii de astfel ca prin fiecare om societatea omenească să câştige şi astfel scopul ajuns al educaţiunii familiare sfinţeşte căsătoria. De aceea iubirea şi stima copiilor faţă cu părinţii lor se reglează după gradul educaţiunii ce li s’a dat din partea acestora în proporţiune cu gradul posibilităţii date. Copiii datoresc mai mult crescătorilor decât genitorilor lor, de aceea părinţii adevăraţi sunt datori a fi cei dintâiu şi mai influinţători educatori ai acelora cărora li-au dat viaţă. Prin urmare, dacă este sfânt şi atât de însemnat în viaţa omenească, pasul ce-i zicem căsătorie; dacă ţinem a ne dovedi vrednici de clasificaţiunea om şi astfel dacă tindem la scopul de căpetenie moral al căsătoriei şi în sfârşit, dacă într’adevăr dorim ca legătura această sfântă şi prea des absolut indisolubilă să devină pentru noi un izvor de adevărată fericire familiară, să devină de astfel ca să nu avem cuvinte a ne teme că mai curând sau mai târziu ne va roade căinţa de pasul făcut: atunci la încheierea acestui act sfânt şi atât de momentuos în viaţa omenească avem lipsă de cel mai mare cumpăt, de cea mai coaptă judecată. Deosebirea între chipul cum ar trebui să se facă şi cum se face în realitate căsătoria pretutindeni, dar special la noi, trebue să ne dumirească pe ori care om de bine. Ca să putem dovedi greşelile ce se fac la închierea acestei legături, anticipăm, că educaţiunea ce se dă în zilele noastre ambelor secse, este în cea mai mare parte a ei greşită şi ne reservăm a dovedi afirmaţiunea aceasta amarnic adevărată, în capitolele respective. Tineri cu creştere pro-forma şi fete cu o educaţiune de şablon păşesc la actul căsătoriei.

Cine nu cunoaşte mulţimea motivelor străine, cari singure fac posibilă în zilele noastre căsătoria?

Isprăvite odată formalităţile de „studii”, tineretul însurăţel pleacă în cunoscutul „peţit”. I s’a spus că colo şi colo este o fată cu o zestre mare, o fată „plină de bani”, că nu e tocmai urîtă, că a umblat în vr’un institut de creştere, într’un „Kloster”, că ştie franţuzeşte, nemţeşte, pian etc. Vine vremea că tinerii „se văd”. Se face obicinuita visită de introducere, de cunoştinţă (!), se schimbă câteva banalităţi de rând, se mai repeţeşte de vr’o câteva ori visita, se mai danţează la ocasie un vals şi sau tânărul însuş sau represintanul său vine să parlamenteze cu socrii în spe sau cu increzuţii acestora, despre punctele de căpetenie în căsătoriile acestea, despre zestre. După niţică sau mai multă gură, oamenii se înţeleg şi treaba e pe încheiate. Se sfătuesc socrii, iar părinţii se văd mulţămiţi cu viitorul ginere. Îl găsesc plăcut la vorbă, frumuşel la chip, dar cu deosebire le place calitatea sa de doctor, ofiţer, amploaiat, etc.» (va urma)