Peste 184.000 de persoane vor beneficia de modernizarea drumului judeţean DJ 106B A1 – Șura Mică – Ocna Sibiului – Loamneș – Soroștin – Țapu, calea de acces rutieră a sibienilor spre „Litoralul Ardealului”. Pentru că șurenii sărbătoresc 700 de ani de la atestarea documentară a comunei Șura Mică (1323), prezentăm peisajul cultural (nealterat, până în veacul al XX-lea), așa cum l-a descris marele istoric Nicolae Iorga în „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (1906).

În „Prefaţă”, Nicolae Iorga mărturisea: «…. Am zugrăvit ce mi-a fost cu putinţă să văd şi ce mi-a dat mâna să văd, călătorind totdeauna cu banii miei. Aş fi putut să fac foarte lesne capitole mari şi trufaşe din lămuririle de tot felul pe care le-am întreţesut cu povestirea şi descrierea, dar sînt sigur prea bătrîn pentru ca să mă pot hotărî a spăria lumea cu ştiinţa sau cu talentul mieu. De almintrelea sînt atîţia cari fac, – şi cu izbîndă bună – acest lucru. Am fost învinuit şi de nedreptate, de părtenire: ba un om cum se cade m’a pîrît ca pe un nesimţitor faţă de poporul românesc. Acestuia din urmă ce aş putea să-i răspund? Celorlalţi li pot spune că n’au nici cea mai mică dreptate. De scăderile alor tăi te doare mai mult decât de ale străinilor. Poleind păcatele unui neam cu linguşiri, cred că-i faci o foarte proastă îndatorire. (…)».

Pentru cititorii „Tribunei”, reproducem cap. III. Ocna Sibiiului: «Un drum paralel cu al Săliştei duce spre Ocna. În stînga sînt zimţii albăstrii ai munţilor, cei făgărăşeni de o parte, ai Răşinarilor de alta, şi prin crestătura dintre alte două şiruri se gîceşte valea strîmtă a Oltului. În dreapta sînt deluleţele pe care le pătează viile Sibiiului, iar mai departe mijesc coperişurile de ţiglă roşie, amestecul de alb şi trandafiriu, supt livada pomilor bătrîni, unde e Ruşciorul, sat cucerit pe jumătate asupra Saşilor. În faţă, o dungă de şes printre lăvicere înguste de porumburi, de grîie, de cînepe. Coteşti la dreapta prin această cale fără arbori, cu pămîntul cenuşiu, scrupos, sărac, şi eşti îndată în satul săsesc destul de bogat pe care Romînii îl numesc Şura-Mică. Nici nu e alt ceva decît o lungă înşirare de şuri zidite, căsoaie mari ale Săsimii stăpînitoare. Culmi mari de ţiglă, fereşti cu obloanele verzi, pridvoare, curţi cu totul închise privirilor. Zi şi noapte, se perindează turmele pripite şi încetele cîrduri de bivoliţe negre, spurcate prin bălţile din împrejurimi. Pe o înnălţime la mijlocul satului stă marea biserică veche, cu fereşti gotice înflorite, în zidul gros de bolovani îngrămădiţi. O înconjură cea mai romantică din vechile curţi pustii. Iar cînd intri înlăuntru, prin uşa tivită cu muşchiu catefelat, ai, ca de obiceiu în lăcaşurile de închinare ale Saşilor, păreţi goi, cîte un stîngaciu crucifix din veacul al XVIII-lea, prapuri de stofe proaste, prăfuite şi un val-vîrtej de bănci cu însemnarea celor cari au dreptul de a se sălăşlui în ele, – goliciune şi sărăcie. Se văd şi cîteva case româneşti scunde, prinse din bîrne, cu doi ochişori de fereastră la drum, şi fel de fel de podoabe de cruci şi flori săpate în lemn sau întipărite’n tencuială. În ele stă şi cîte un Ţigan. De toţi sînt vre-o şepte-zeci de familii, care s’au strîns mai ales în anii din urmă şi tind să cucerească şi mai departe. Într’o clipă de mărinimie, comuna săsească li-a dat loc de biserică, şi acuma o mică zidire albă, cu chipuri de sfinţi catolici – locuitorii sînt uniţi – se ridică în margenea marelui sat al Saşilor. La poartă e o cruce de zid cu coperiş ca în Sălişte, şi inscripţia, cu litere latine, spune că a fost împodobită de nişte „zugrăviţe” săliştene. Mai este acum pînă la Ocna Sibiiului un drum scurt printre micile ogoare unde, în această zi de August, lucrează la culesul verdeţurilor Săsoaice cu cocheta pălărie de paie albă peste părul împletit şi întors în roată. Îndată pămîntul de cenuşă uşoară se prăvăle, se frămîntă, crapă în răscroieli adînci, pe unde se furişază o apă greoaie, urîtă, care lasă praf de sare pe buruienile sărace din margenea ei. Se văd înnainte, pe una din aceste triste movile pleşuve, două şoproane – sau, cum se zice aici, şopuri -, acoperite cu o veche şindrilă neagră. Mai departe se lucrează la o cărămidărie. Cîteva căruţe rătăcesc în învălmăşala de lucruri nehotărîte, adunate în movile. Ceva mai încolo, la stînga, e un mare parc de băi, cu pavilioane de lemn înzorzonat şi plin de tărcături. Iar pe cîteva alte dîlmuri de cenuşă goală se urcă drumuri strîmbe, mai mult nepietruite şi gropoase, printre case mari, urîte, după chipul săsesc. Aici au venit odinioară Romanii căutînd sarea pe care n’o găsiseră încă dincolo de munţi şi pe care n’o scotociră nici-odată din munţii Moldovei. Din locuri depărtate, dela barbarii Ţinuturilor vecine, din ţerile de peste Dunăre pănă adînc în Balcani, veniau negustorii aducînd cu sine acele monete de aur şi argint cu chipuri de Cesari şi de Împărătese, acei bani greceşti de la Dyrrhachium şi din părţile macedonene, cari iese la iveală necontenit la răscolirea sapei plugarului şi la despicarea brazdelor de plug, îmbogăţind zi de zi minunata colecţie de monete şi anticităţi pe care o păstrează în paşnicul presbiteriu canonicul Andrei Bakk, parohul catolic al Ocnei. Lacurile acelea negre, cu luciul de ardesie, în care bolnavii îşi caută însănătoşirea pe margeni, pe cînd la mijloc adîncimea se cufundă prăpăstuit în zecimi de metri, sînt ocnele de odinioară, năpădite de apă. Altele sînt abia muiate de prelingerea pîraielor, şi într’una, care primise după lupta din 1848 trupuri însîngerate de honvezi revoluţionari, ucişi de ostaşii Împăratului, un şuvoiu sălbatec de munte ridică de-asupra pe cîţiva dintre bieţii mucenici, păstraţi minunat în sare, şi în cinstea cărora s’a ridicat un mic monument pe deal, după ce i-a primit în sfîrşit pămîntul. Locuitorii cei mai vechi ai Ocnei au avut între ei şi Saşi.

Mai dăunăzi s’a stins cel din urmă din acest neam desţărat. Dintre lucrătorii unguri de odinioară ai Ocnei, cari au dat oraşului numele de Vizakna, trăiesc încă destul de multe familii, cu un paroh catolic, care se sălăşluiesc într’un rînd de mari case gospodăreşti, clădite aproape ca ale Saşilor. Sînt mai mult meşteri, cari-şi caută de lucru departe, pe cînd familiile rămîn acasă şi, neputînd lucra singure pămîntul, îl arendează sau îl vînd, şi pierd astfel cel mai puternic temeiu al vieţii unui popor. Ungurii mai dau astăzi aproape întreg consiliul comunal; ei au răpus dăunăzi candidatura de parlament naţionalistă a d-rului Aurel Cosma. Dar pe încetul viitorul li se tot îngustează; de amîndouă părţile îi strîng şirurile dese ale caselor româneşti „din susul” şi „din josul” apei. Ai noştri sînt lucrători de pămînt şi stăpîni de turme: lîna ce se strînge, o lucrează apoi în tot cursul iernii femeile, de o hărnicie şi de o pricepere în izvoade şi în potrivirea colorilor cum nu se întîmpină la celelalte popoare ale ţării „Unde-ţi poate lucra Săsoaica”, spunea cu ochii strălucitori de biruinţă o bună gospodină, după ce desfăşurase înnaintea mea tot cuprinsul lăzii de Braşov, ce se aduce în casa însurăţeilor de zestre, în Lunea de după nuntă: coperişuri de pat şi de masă, lăvicere, ţoale, traiste, în care colorile deosebitoare ale satului, roşul şi verdele, erau potrivite în cîte şi cîte chipuri de legături măiestre. Cea mai veche biserică românească din acest loc a făcut-o Mihai Viteazul.

Îndată după căderea lui, oraşul a vrut s’o dărîme, dar Romînii au răscumpărat-o, învoindu-se a plăti o dare bisericii calvineşti, a stăpînilor. Cînd vechiul lăcaş slăbise acuma din încheieturi, Constantin – Vodă Brîncoveanu a dat bani pentru dregerea bisericii. Ea s’a mîntuit abia după moartea lui. După cîtva timp, clădirea cea nouă s’a făcut biserică unită, şi dăunăzi i s’a dăruit o reparaţie care a cruţat însă liniile de zimţuri, firidele, potrivite ca la Sălişte, şi, chiar în mijlocul goliciunii varului proaspăt, un chip al Brîncoveanului, zugrăvit de vre-un prost meşter localnic, după închipuire, cu calpac unguresc, mustăţi lungi şi o barbă albă, răsfirată. Neuniţii şi-au făcut întâiu o biserică în deal, care se zice biserica „din jos”, fiindcă se află în josul apei. Alta, mai nouă, cu o şcoală lîngă dînsa, e mult mai încăpătoare. Au făcut-o sătenii, cu cărămida, cu banul şi cu osteneala lor, şi unul din preoţii Ocnei – se zice de fapt Ogna, iar celor mai vechi îi plăcea să scrie: Vizagna – părintele Isaia Popa, mare cîntăreţ în vremurile sale, înzestrat cu unul din cele mai minunate glasuri, îşi mai aduce aminte cînd, acum treizeci de ani şi mai bine, căra şi el cărămidă pentru mîntuirea şcolii. „Şi tata mi-a zis, Saie, bagă de samă, să ştii că tu ai lucrat colo sus, la vîrful coperişului”. Cîte legături nu statorniceşte între oamenii aceluiaşi sat conştiinţa muncii împreună, jertfele frăţeşti prin care, în afară de puterile lumii, s’au îndeplinit toate aceste lucruri care se văd cu mîndrie pănă astăzi!»

(va urma)