Ion Dur este un nume recunoscut printre literaţii care au apărut pe scena intelectuală românească după căderea regimului comunist. Un filozof şi profesor apreciat, Ion Dur a scris peste douăzeci de cărţi de eseuri, precum şi monografii ale lui Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu şi Horia Stamatu, şi a colaborat la traducerea a două lucrări fundamentale de Hannah Arendt:  Originile totalitarismului şi Crizele Republicii, ambele apărute la editura Humanitas. De asemenea, Ion Dur a publicat nenumărate eseuri, recenzii de carte, studii şi articole de filozofie, literatură, estetică, precum şi critică literară şi de media, în diverse reviste româneşti şi internaţionale. A colaborat cu Serviciile de Radiodifuziune din România şi a apărut pe posturi publice şi private de televiziune, mereu neostoit în promovarea culturii de înaltă calitate, într-o epocă a conformismului intelectual dominată de consumerism şi banalitatea culturii pop. Nu este de mirare astfel că Ion Dur a primit numeroase distincţii, printre care şi Premiul Mircea Florian pentru Filozofie al Academiei Române.

Vasile Băncilă: An Ethnic-spiritualist Metaphysics Banned by the Totalitarian Regime (“Vasile Băncilă: O metafizică etnic-spiritualistă interzisă de către regimul totalitar,” titlul original fiind Post-restant. „Cazul” gânditorului Vasile Băncilă), cartea care face obiectul acestei recenzii, a fost publicată în S.U.A. de Vernon Press în 2022 şi este o evaluare analitică a gândirii originale a lui Vasile Băncilă (1897-1979), un filozof care a fost proscris în timpul regimului Ceauşescu. Opera lui Băncilă se extinde la nu mai puţin de 32 de volume, dintre care doar 17 au fost publicate. Vasile Băncilă este şi gânditorul care a propus ridicarea filozofică a Câmpiei Bărăganului la nivelul spaţiului mioritic blagian, considerându-l în niciun fel inferior celui din urmă. Cu o amprentă atât de profundă în conştiinţa colectivă românească, Vasile Băncilă formează un caz aparte, mai ales din cauza calităţii materialului pe care l-a produs peste cinci decenii, dar şi din cauza intenţiei de a-şi construi un sistem filozofic original. În acest sens, filozoful Lucian Blaga a văzut în Băncilă o furtună care ameninţa mările liniştite ale culturii române, iar un istoric al filozofiei precum  N. Bagdasar l-a considerat cel mai fertil creator al generaţiei sale.

Cartea lui Ion Dur cuprinde unsprezece capitole, împărţite în trei secţiuni. Prima secţiune abordează hermeneutica operelor de tineret ale lui Băncilă şi încorporează un studiu al meditaţiilor sale asupra rolului filozofiei în educaţia tinerilor, al relaţiei ciudate care există între ironie şi educaţie, precum şi gândurile sale despre corifei, atât români cât şi străini, precum Eminescu, Descartes şi Schopenhauer. A doua secţiune tratează încercările lui Vasile Băncilă de a-şi construi propriul său sistem filozofic, mai exact o metafizică etnico-spiritualistă care, la finalizare, ar fi contestat ideologia oficială a regimului comunist. În acest sens, este de menţionat că Băncilă indică tragedia pe care a provocat-o în România, o ţară care fusese devastată – cultural şi nu numai – de schimbarea de regim de după cel de-al Doilea Război Mondial. În fine, în secţiunea a treia, Ion Dur analizează în detaliu relaţia dintre parte şi întreg (pars pro toto), precum şi cea dintre existenţă şi metafizică, care culminează cu meditaţiile filozofului asupra trăsăturilor vieţii româneşti, un adevărat „curriculum vitae metafizic al existenţei româneşti”, după cum îl numeşte autorul, capabil să transforme aşa-zisa „Idee românească” într-o categorie filozofică în sine. Potrivit lui Ion Dur, Vasile Băncilă pleacă „de jos”, de la realitatea metafizică, pentru a urca în vârf, adică la „Absolut”, la „Cel Mare”, la Dumnezeu. Băncilă propune o filozofie care are un sens spiritual pentru ceea ce se extinde dincolo de palpabil. Sau, după cum spune autorul, Băncilă are o vocaţie filozofică manifestată printr-un „simţ al transcendentului”, în sensul cel mai general al cuvântului. Nu este de mirare astfel că observaţiile lui Băncilă, pe care el le-a pus pe hârtie cu meticulozitatea unui metronom, detaliază, pe lângă cele 11 secţiuni care cuprind propriul său sistem filozofic, practic toate marile capitole ale filozofiei (ontologie, gnoseologie, axiologie, praxeologie), aspect care nu-i scapă lui Ion Dur. Autorul marchează şi aptitudinea literară a lui Băncilă. Astfel, pentru Ion Dur reflecţiile lui Băncilă „plastifiază” sensurile, fiind atras de „formule memorabile”, concentrate, şi de „formele creative” ale „emoţiilor estetice”. Ion Dur evidenţiază şi personalitatea proteică a lui Băncilă, care este concomitent „metafizician, etician şi moralist, dar nu şi creator de ideologii”.

Felul în care s-a privit Vasile Băncilă pe sine însuşi prin marele caleidoscop  al filozofiei universale este discutat şi el de exegetul recenziat aici. De exemplu, despre relaţia dintre gândirea lui Heidegger şi cea a filozofului român, Ion Dur este de părere că Băncilă a redus, în mod vădit, mecanismul gândirii lui Heidegger la acel  Sein-zum-Tode, tradus de el prin „drumul morţii”, cu care a identificat viaţa omului. Însă, potrivit lui Dur, Băncilă nu găseşte patosul disperat al existenţialismului în România, pentru că „românii au osmoză cu realitatea ontologică”. În acelaşi context, Ion Dur analizează teza de licenţă a lui Băncilă, care este dedicată lui Schopenhauer şi apoi  mistuită într-o potenţială teză de doctorat despre etică, sociologia şi politica filozofului german, şi care scoate la lumină observaţii fascinante despre receptarea acestuia din urmă în  România lui Maiorescu. Mai mult, comentând modul în care filozoful român analizat aici a primit lucrările lui Schopenhauer, Dur e de părere că Băncilă înfăţişează lumea ca pe un „spectacol” contradictoriu, o lume iluzorie în care oamenii se nasc „devoraţi de tristeţe”. Cu toate acestea, Ion Dur observă foarte exact că atunci când Băncilă analizează particularităţile „existenţei româneşti”, atitudinea sa se schimbă drastic. Autorul chiar îl plasează pe Băncilă alături de Constantin Rădulescu-Motru şi Mihai Ralea, în timp ce chestiunea dacă Transilvania prezintă o „psihologie etnică diferită” rămâne chiar şi azi un subiect controversat. Astfel, binoamele care caracterizează spaţiul românesc după Băncilă – şi anume individualism vs. comunitarism, moralism vs estetism, lirism vs. intelectualism – sunt privite de Ion Dur prin prisma unor coordonate psiho-cosmografice care alcătuiesc o „armonie   spirituală” bogată şi mai ales dinamică.

Volumul lui Ion Dur, care este de fapt o carte de metafilozofie, reuşeşte astfel cu brio să identifice în textele lui Vasile Băncilă – atât în cele publicate, cât şi în inedite – proiectul nefinalizat al unei metafizici originale, care îmbină fericit etnia românilor cu spiritualitatea lor, subiect abordat şi de unii dintre contemporanii acestuia din urmă – e suficient a-i numi aici doar pe Blaga şi Noica. Scopul exegetului a fost, fără îndoială, atins, căci Ion Dur a reuşit să deceleze în această carte motivele ce îl fac pe Vasile Băncilă demn de un loc de frunte în zona, atât de controversată, a filozofiei româneşti moderne şi contemporane.

Daniel Deleanu