După ce sibienii au fost cooptați să „nășească” noul parc din zona Tilișca, al doilea ca mărime din Sibiu, locul a fost botezat „Belvedere”. Cunoscând zona, cu tot cu împrejurimile năpădite pe alocuri de scaieți, mi-am spus că numele e nițel tras de păr și că priveliștea cu accente agrare, ce poate fi contemplată de pe terasa parcului, contrastează cu denumirea de sorginte franțuzească. Profitând de liniștea dimineții și de faptul că parcul e amenajat într-o măsură ce-ți permite o plimbare fără să devii un transportator de noroi, am luat la pas aleile dalate în întregime sau parțial, ascultând amestecul dintre cântecul matinal al păsărilor și dialogurile muncitorilor care lucrau la amenajarea spațiului.     

Când vor fi încheiate lucrările, nu se știe; în mare, ele sunt avansate, dar detaliile migăloase pot prelungi așteptarea. Până una, alta, ne plimbăm ca niște „inspectori” ce evaluează stadiul investiției prin prisma unor amatori într-ale amenajărilor.  

O turmă de oi și-o ironie reprimată

Alegem să pornim pe aleea din stânga, imediat ce intrăm în parc. Dalele sunt bine așezate, dar pe margini domnește încă provizoratul. Ici-colo un morman de pământ care așteaptă să i se găsească o întrebuințare finală, materiale depozitate pe ceea ce va deveni spațiu verde îți șoptesc că mai e de lucru. Mă opresc în dreptul unor arbuști care au prinsă de o ramură eticheta cu denumirea în limba latină. Pentru că îmi place mult copăcelul caut pe net după denumirea citită pe etichetă și aflu mai multe despre el, inclusiv că prețul lui e de vreo 2000 de lei pentru un cumpărător obișnuit. Mergem mai departe și ajungem într-o zonă mărginită de un aranjament compus din stâlpi din lemn și sfoară groasă pe post de balustradă. Nu arată rău. Ceva mai încolo o terasă cu un postament din lemn pare să fie locul din care să te bucuri de ceea ce îți spune numele parcului, de belvedere. Deocamdată, la mică distanță, poți privi o turmă de mioare cu mieii aferenți. Sunetul de talangă împletit cu „discursul” mieilor îți dă o senzație rurală. Cârcotașul din mine reacționează imediat, găsind nepotrivită vecinătatea turmei, însă îi fac vânt pentru că vreau să îi dau și raționalului ce-i al lui. În fond, dacă tot suntem în natură, de ce ne-ar deranja imaginea și zgomotul unei turme de oi? În plus, pentru copii, priveliștea poate fi una fascinantă, îndrăznesc să spun educativă. Reprim orice ironie care îmi dădea târcoale și pecetluiesc acest episod, concluzionând că păstoritul și cel mai modern parc din oraș pot trăi în pace, prietenie și bună vecinătate. 

La „sală” în aer curat și fără abonament

Unele dintre aparatele de fitness sau piesele de mobilier destinate copiilor au fost deja amplasate pe spațiile dedicate. Câteva mai au pe ele ambalajul, altele au fost „despuiate”. La fel, majoritatea coșurilor de gunoi sunt încă învelite în folia de plastic, doar vreo două-trei fiind puse în funcțiune nu se știe de cine. Nu arată rău zona în care vei putea face mișcare ca la sală, dar nu în miros de sudoare și plătind abonament lunar, ci gratuit, în aer liber. Nu fac reclamă, nu sunt un lăudător de casă al investițiilor municipalității, dar recunosc, parcul arată mai bine decât mă așteptam. Ajung în punctul de unde am pornit și încep să cobor pe o alee amenajată parțial cu dale între care cred că urmează să fie plantat gazon. Cobor și iar cobor până când cearta dintre un câine dintr-o curte și unul comunitar mă face să îmi întrerup expediția către poalele parcului. Urmăresc de la distanță conflictul spontan care se termină prin atitudinea împăciuitoare a comunitarului care se îndepărtează de poarta îndărătul căreia seamănul său încă se burzuluiește, protejându-și teritoriul. Pe drumul de întoarcere trec în revistă împrejurimile și îmi dau seama că mai e ceva de lucru. Cât? Habar nu am. Văd că muncitorii „se mișcă natural”, vorba reclamei, dar nu sunt eu cel mai bun evaluator care să poată înainta vreun termen privind isprăvirea lucrărilor. Mai dau o tură pe aleile care mi se par mai curățele și fără „capcane” precum grămezi de dale, stinghii, lemne etc. Cu toate că am mai trecut pe aici, observ lucruri noi. De exemplu, o bancă pe care mă așez pentru a-mi scoate o pietricică din încălțări. Încerc să îmi imaginez cum va fi aici în toiul verii. Bătrânul „Sub Arini” are copaci sub care te poți pune la umbră, aici ești în câmp deschis. Nefiind încheiate lucrările, abandonez orice presupunere și mă gândesc că s-o găsi și în „Belvedere” vreun loc umbros. Până și eu sunt luat prin surprindere de prea-plinul optimismului căzut asupra mea. Nu sunt singurul curios care hălăduiește pe șantierul parcului. M-am intersectat cu două familii ce-și plimbau copiii entuziasmați de ditamai spațiul deschis și un nene agățat de lesa unui câine, la rândul lui entuziasmat. Mă refer la câine. Îmi spun pentru a treia sau a patra oară că sunt plăcut surprins de ceea ce am găsit aici (și mai surprinși vor fi cei ce credeau că am să mă dedulcesc la critici). Mă rog, dacă aș fi fost chitit pe reproșuri, aveam ceva muniție, dar fiind încă șantier, cu aspect promițător, cred că e mai sănătos să privim partea plină a paharului. Până la urmă, locul în care conviețuiau exasperant gunoaiele, șoarecii, șobolanii și maidanezii a fost transformat într-un spațiu frecventabil, ceea ce nu-i chiar de lepădat. Mai privesc o dată împrejurimile, de sus și tratez cu mai multă indulgență numele parcului. Fie și agrară, priveliștea de dincolo de parc îți poate mângâia retina, iar mirosul și sunetele parțial rurale pot descătușa trăiri ferecate de apăsarea furnicarului urban. Îi spun „la bună vedere” lui ”Belvedere”, mulțumit de biruința asupra cârcotelilor ce-mi ținuseră calea în matinala peregrinare.