Dacă vom poposi la momentul asaltului sentimental întreprins de Radu, putem să dăm crezare amintirilor actriţei Dorina Ghibu, sosită la Sibiu în turneu cu Teatrul Naţional din Cluj, la care activa pe atunci. Ea reconstituie în interviul dat nouă la Cluj-Napoca în 27 noiembrie 2015, la aniversarea vârstei de 88 ani, traseele unui pelerinaj iniţiatic, devenit baza farmecului sub vraja căruia ea se va afla: „Când am poposit la Sibiu în turneu, Radu m-a făcut să iubesc oraşul acela cu farmecul său istoric. M-a plimbat pe sub bolţile stradelelor şi pieţelor, pe scările Fingerling, prin piaţetele cetăţii, pe sub ziduri masive de burg. M-a oprit în biserici să ascult concerte de orgă, m-a urcat în saloanele din Palatul Brukenthal, astfel că ceea ce am descoperit alături de el nu avea echivalent la Cluj sau în vreun alt oraş.” Radu avea capacitatea unui magician în felul cum i-a prezentat Dorinei propriile încântări, unele care i-au nutrit şi versurile de baladă. De aici, efectul tulburător produs asupra clujencei: „Eram vrăjită de el, care mă socotea în scrisori „anima” lui. Eram încântată de Sibiu, de el, de tot…”
Adoraţia faţă de Dorina nu era recentă, ci data din anii când domnişoara Ghibu era liceană la Cluj. Vizitându-l pe fratele ei, Radu a intrat pe furiş în dormitorul fetei şi 
i-a admirat perina pe care dormea, încântat de întreaga ambianţă intimă a vieţii ei, moment din care i-a purtat o iubire tainică. Ceva mai târziu, proiectul Dorinei de a se căsători cu un medic i-a spulberat orice speranţă.  Dar a existat un moment de placă turnantă, când iniţiativa a venit din partea Dorinei, devenită actriţă, încă una deosebit de frumoasă şi de talentată. După despărţirea de medicul care o curtase, Dorina ia decizia să se apropie de vechiul adorator şi o face într-un mod cu totul uluitor, după cum va nota Radu, confesându-i-se prietenului său Ion Negoiţescu: „Am primit recent o vizită ciudată. Pe neaşteptate, frumoasa Doti G. a venit de la Cluj – sub pretextul de a vedea Sibiul. Evident, cu toată surpriza, nu m-am putut lăsa necucerit de această escapadă aventuroasă al cărei obiect am avut toate motivele să mă simt. Cu atât mai mult cu cât „poetica” seară sibiană, cu irezistibilele-i farmece medievale, pe care împreună le-am gustat, m-a încurajat în impresia mea orgolioasă.”
În ars amandi stanciană, plimbarea prin centrul oraşului medieval devenise o armă de împresurare îndelung folosită şi succesul era asigurat, neîndoios. Trebuie înţeles că alegerea cavalerului a fost preludiată de amorurile pasionale pentru alte actriţe. Despre acestea, Radu nu ezită să-i scrie amicului său clujean, care şi-a jucat într-un final rolul de eunuc pe lângă frumoasa brunetă, denumită „palmierul negru”, acoperind lipsa lui Radu la revelion în Cluj. Dar înflăcărarea carnală a nopţilor de sex nebun petrecute în anii 1949-1950 cu o Vicky, amintindu-i de marile amante ale lumii prin farmec feminin irezistibil, şi cu „blonda”, identificată cu actriţa Dina Mihalcea, nu va surclasa iubirea ideală pe care Dorina i-o promitea. Pe ea o va investi regizorul sibian cu valorile frumuseţii absolute, molipsind-o cu visul lui euphorionist şi cântând-o în versuri cu numele de răsfăţ Doti.
Logodna secretă a Dorinei cu Radu s-a petrecut, la modul romantic, în 13 mai 1951, sub portalul unei clădiri vechi din centrul Clujului. Abia revenit la Sibiu, Radu se grăbeşte să-i mărturisească iubitei, epistolar, fericirea sa: „Am găsit în sfârşit făptura unică, incomparabilă, de atâta vreme căutată, care să reveleze sensul destinului meu; acea fiinţă minunată, din începuturi, a cărei prezenţă să mă umple de un alt eu, definitiv, adevărat, deplin – eul dorit, fremătător de viaţă, rod al miraculoasei prefaceri săvârşite de tine în mine!” Îndrăgostitul exultă de fericire şi simţirea sa se revarsă copleşitoare asupra sufletului-pereche cu care se contopeşte într-o proiecţie androginică.
Căsătoria va fi consumată în 9 iunie 1951, adică la nici o lună de la logodnă. Participant la eveniment, Negoiţescu îl va descrie pe proaspătul mire drept un bărbat cu inima crucificată, cum îl defineşte în proxima lui scrisoare: „Mi-am adus aminte de figura ta ireală din zilele nunţii şi mi-am reconfirmat că dragostea ta e de-a dreptul înspăimântătoare.” Comentariul său este populat cu calificative superlative, privitor la excepţionalitatea trăirii amicului său, Nego luându-şi un aer uşor proteguitor: „Văzându-te că iubeşti atât de mult, mi-e dea dreptul teamă de tine: o teamă magică, ştiindu-te posedat de un demon teribil, care consumă şi reaprinde fără încetare. Tu eşti în marele foc al vieţii tale.” Confesiunea epistolară făcută de Radu miresei sale este edificatoare: „Am primit în luna aceasta un dar dumnezeiesc; un dar cum niciodată n-am crezut că viaţa îmi va dărui. Te-am primit pe tine – soţia mea unică, neasemuită, sfântă. Cum aş putea mulţumi Cerului pentru acest dar? Ce cuvinte aş putea găsi cu care să slăvesc graţia divină care s-a învrednicit de mine; m-a ales dintre toţi şi mi te-a încredinţat pe tine, plămada cea mai de preţ a lui Dumnezeu. Nu sunt destul de puternice cuvintele cu care să aduc laudă Domnului. Nu s-au ivit încă semnele prin care să pot dovedi – măcar jumătate – din toată recunoştinţa cu care mă îndrept spre minunea săvârşită cu mine. Într-o singură lună întreaga mea substanţă omenească s-a preschimbat; din lut încărcat de nimicnicii, darul cel mare, tu, m-ai schimbat în spirit pur. Trăiesc acum la o altitudine neatinsă, între esenţele ultime, acolo unde numai iniţiaţii pătrund. Toate se desăvârşesc împrejurul meu de când eşti a mea; toate au primit forme noi, conţinuturi noi; lumea se roteşte în jurul meu pe alte principii – iar eu, înnoit, înviat de mâna ta salvatoare, trec definitiv într-o zonă limpede, în care toate au primit, pentru mine, un înalt înţeles moral. M-am primenit – iar tu ai schimbat în mine apa-n vin. Nu voi avea destul o viaţă de om pentru a-ţi mulţumi. Nu voi avea destul anii mei pentru a-ţi purta evlavia recunoscătoare a celui mântuit. Mi-ar trebui vârstele arhanghelilor pentru a te putea cânta îndeajuns. Mi-ar trebui viaţa morţilor pentru a te putea slăvi îndeajuns. Ai venit în viaţa mea ca cel mai suprem destin al meu. Ai venit în viaţa mea, cu sensul cel mai curat – şi eu te primesc în mine, mereu, în fiecare ceas, în fiecare clipă, cu fiecare gând, cu fiecare nădejde. Şi lipsit de cuvintele care să poată să-ţi comunice întreaga mea prefacere interioară, acum, la o lună de seara când, acolo în blânda şi învăluitoarea taină sibiană, ai primit dorul meu şi l-ai logodit cu tine, stau copleşit de minunea petrecută cu mine.  Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc!”
Dar fericirea noului cuplu a fost umbrită de aşteptarea grea a transferului actriţei la mai tânărul Teatru de Stat din Sibiu. Dorina pune la cale cu Nego o surpriză pentru Radu, însă ea va rămâne singură în proiectul de a parcurge pe bicicletă drumul de la Cluj la Sibiu. „Eram în Cluj şi trebuia să semnez un act important pentru situaţia mea, aşa că în loc să plec de dimineaţă, cum proiectasem eu, în speranţa că până seara voi ajunge la soţul meu, am pornit după ora 12.00 pe bicicletă de la Cluj spre Sibiu. O distanţă de 180 km nu putea fi parcursă într-o singură jumătate de zi. Era exclus. De aceea, m-am văzut nevoită să poposesc noaptea la Răhău, satul tatălui meu, unde am ajuns pe la ora 21.00. A doua zi am mai făcut vreo 50 km pe bicicletă de la Răhău până la Sibiu. Sunt sigură că dacă aş fi plecat dis-de-dimineaţă, cum proiectasem eu, eram lângă Radu în aceeaşi seară. Vezi ce poate face iubirea? Şi tinereţea! Noi suntem tineri, mult timp tineri, până la un moment dat, când constatăm că de mult am îmbătrânit.” În evocarea actriţei, acolada deschisă în timp se închide cu o sensibilă meditaţie menită să ne reîntoarcă la vârsta de 88 de ani când ea tocmai făcea mărturisirea în – aşa cum avea să-mi precizeze apoi – singurul interviu pe care l-a dat în viaţa ei despre propria devenire artistică.
Ce impresie produsese gestul ei de îndrăgostită, aveam să descopăr din confesiunea de martor a actorului Avram Besoiu, aflat în curtea Teatrului sibian la sosirea Dorinei pe bicicletă, dar neprecupeţit chiar din notaţiile regizorului, care a primit euforic surpriza proiectată de superba lui soţioară. Lui Negoiţescu îi va mărturisi: „De cum e lângă mine, totul primeşte o aura cerească şi exult.” Din momentul în care Doti a devenit o parte indispensabilă a echilibrului său interior, Radu nu mai concepe o altfel de existenţă: „Acum, iarăşi singur, cu nervii încordaţi de aşteptare, fără entuziasmul muncii – numai cu dorul de ea, mereu cu dorul de ea…”
Poate că din felul împărătesc în care regizorul înţelegea să-şi primească nevasta actriţă în instituţia Teatrului sibian făcea parte şi prima distribuire într-un rol principal. Dar acela, nu în vreo piesă de teatru sovietic, aşa cum se impunea de obicei, ci într- o comedie italiană, în care ea se putea prezenta cu brio publicului sibian. În 24 iunie 1952 are loc premiera comediei Hangiţa de Carlo Goldoni la Căminul Cultural din Tălmaciu, apoi în alte oraşe.
În presa sibiană a momentului, este o cronică teatrală dedicată Hangiţei spectacolul în care debutase la Sibiu Dorina Stanca în Mirandolina, rolul titular. Comentariul cronicarului, care nu se semnează, este al unui diletant îndoctrinat politic şi efectele unei asemenea situaţii frizează ridicolul. Fără să decline calitatea de regizor a celui ce a pus în scenă o asemenea creaţie din repertoriul clasic universal, autorul cronicii anunţă că spectacolul a fost creat „de tov. Radu Stanca, având ca pictor scenograf pe tov. Olga Muţiu”. Este un mod de a atrage atenţia asupra calităţii de „tovarăşi” a celor doi realizatori. Apreciabilă pentru Teatrul sibian este „preocuparea permanentă de a introduce în repertoriul său, alături de lucrările dramatice româneşti şi sovietice, cele mai bune piese din repertoriul clasic universal.” Astfel, „Rolul Mirandolinei, interpretat de tov. Dorina Stanca, este fără îndoială cel mai greu”, solicitând nuanţarea jocului în ipostaze dintre cele mai diferite. Chiar dacă o rezervă se citeşte printre rânduri, concluzia privind interpretarea actriţei Dorina Stanca este amprentată politic, întrucât actriţa, „inteligentă şi isteaţă, a dus de nas fără artificii inutile pe cei trei nobili, care, comparativ cu comportarea sa pozitivă, au apărut cu atât mai odioşi şi urâţi.” Cei trei nobili interpretaţi de „tovarăşii” Vasile Brezeanu, Anton Dumitrescu şi Valentin Gustav, (calitatea de tovarăşi surclasând din nou pe aceea de actori), „au reuşit, ajutaţi de text şi de directorul de scenă, să prezinte o clasă nobiliară în decădere.”(s.n.) Este nota politică în care se făceau comentariile artistice în presa timpului.

Rolul Mirandolinei interpretat 
de actriţa Dorina Stanca

După succesul premierei, bilanţul verii la Teatrul de Stat din Sibiu cu cele 10 spectacole din iunie, în faţa a 2562 spectatori, dintre care 1353 ţinute la sediu şi 1209 în turneu prin Tălmaciu, Cisnădie, Micăsasa, Petreşti şi Sebeş, pare îmbucurător. În sezonul estival Hangiţa a totalizat 12 spectacole în sala Teatrului cu 3648 de spectatori. Între oraşele în care trupa Teatrului sibian a poposit cu spectacolul Hangiţa se numără şi Rm. Vâlcea.
Nu cred să fie nimeni mai îndreptăţită să-şi dezvăluie impresiile de spectator decât Dana Lăzărescu, o viitoare actriţă tocmai la Teatrul sibian. Deşi prin anii ’50 era încă o copiliţă, impresia lăsată de Dorina Stanca a rămas intactă, în ciuda trecerii anilor: „Era o femeie pe cât de talentată, pe atât de puternică, sensibilă şi răsfăţată, cu farmecul rostirii ei unice prin graseiere, de o frumuseţe regală, brunetă, distinsă şi tulburătoare. Când apărea în scenă, lumea se simţea cuprinsă de vrajă. În seara aceea, Dorina Stanca, în rolul Mirandolinei fusese eclatantă, splendidă, cu buclele ei negre şi statura maiestuoasă. Radu Stanca avea în oraş mulţi prieteni şi admiratori. De obicei, îşi însoţea trupa şi veghea ca totul să se desfăşoare ca la carte. În jurul cuplului Doti şi Radu se ţeseau legende. Ei erau iubiţi, apreciaţi şi de fiecare dată îndelung aplaudaţi.” Noutăţi apar şi în viaţa familiei lor prin naşterea în 24 septembrie 1954 a lui Barbu, fiul regizorului şi al actriţei Dorina.

Familia Stanca

Radu Stanca jucase ca actor la Sibiu în 1947 rolul profesorului Miroiu din capodopera lui Mihai Sebastian Steaua fără nume şi visul lui de regizor era să pună el această piesă în scenă. El avea să-şi valorifice ingeniozitatea cu un asemenea spectacol, pentru care stabilise cea mai potrivită distribuţie. Cu tânărul Ion Besoiu lucrase individual o jumătate de an, ca abia apoi să-i încredinţeze responsabilitatea rolului Miroiu, rezervat pentru el. În 12 decembrie 1954 are loc premiera cu piesa Steaua fără nume, în regia lui Radu Stanca, având ca protagonişti pe Mona, interpretată de Dorina Stanca, şi pe profesorul Miroiu, jucat de tânărul Ion Besoiu, iar domnişoara Cucu a fost interpretată de Angela Costache Lagara. Scenografia era semnată de Olga Muţiu. Este una dintre creaţiile de mare succes la public asupra căreia regizorul revine, dornic de primeniri originale.
Pericolul vine şi de data aceasta din partea cenzurii, mereu obtuze la frumos estetic. „La montarea piesei Steaua fără nume de M. Sebastian, îşi va aminti Eugenia Barcan, /Stanca n.n./ este acuzat de impresionism. Atât el ca regizor cât şi directorul Teatrului, Nicolae Barcan, au fost sancţionaţi de Ministerul Culturii ca impresionişti. De ce? În monologul lui Miroiu cu Mona la fereastră, în mod discret, întregul perete dispare, lumina scade, fundalul scenei devine o boltă înstelată. Miroiu şi Mona, două siluete rupte de lumea reală, se proiectează pe această boltă. Se aud numai cuvintele lui Miroiu, căutând să aşeze lângă Alcor, steaua lui, numele Monei pentru o stea vecină. În sală, o stare de emoţie maximă. Aplauzele la scenă deschisă au fost nesfârşite. Realitatea era că Radu Stanca fusese foarte încântat de ideea care îi venise, era mândru de ea, chiar dacă sancţiunea aceea absurdă ia tăiat din elan. Dar nu a fost singurul caz de nedreptate suferit de el.”
Rolul Monei, jucat de Dorina Stanca în cheia misterului, i-a întărit prestigiul tinerei actriţe, care încânta pe concitadinii ei la simpla apariţie în plimbări cotidiene. Noutatea era că alături de cuplul celor doi oameni de teatru se ivea copilaşul Barbu, purtat cu multă mândrie de părinţi într-un cărucior deschis. În peisajul citadin sibian, apariţia actriţei superbe, însoţită de distinsul soţ şi de copilaşul fragil devenise o revelaţie ce uimea trecătorii. Familia lui Radu Stanca se impunea în conştiinţa cetăţii ca un simbol al unităţii depline. În oricare deplasare a lui din Sibiu, regizorul simţea nevoia să-i scrie soţiei sale. La fel de nefericit se simţea Radu când Doti avea o deplasare şi el se regăsea singur în „odăiţa” lor, căci atât aveau în locuinţa protopopului Sebastian Stanca: „Am înţeles că nu voi putea începe nimic cât timp va dura absenţa ta. Mi-ai devenit atât de necesară, încât nimic nu se mai poate înfiripa în viaţa mea, dacă tu nu eşti alături de mine, aproape ca să binecuvintezi cu prezenţa ta fiecare cuvânt al meu, fiecare faptă a mea.”
După ce 8 ani nu a mai publicat nimic, Radu Stanca revine acum în presă, unde semnează în revistele „Contemporanul”, şi „Teatrul”, apoi şi la „Tribuna” de la Cluj. De ce? Simte un mic dezgheţ. Participă la dezbateri pe teme precum Autenticitate şi creaţie.
După moartea lui Sebastian în 1947, întreaga grijă a mamei Maria se orienta spre familia Doinei şi spre cea a lui Radu, mai ales că nepoţeii Ruxandra Jitianu, născută în 1950, şi Barbu Stanca, îi ocupau tot timpul ei de bunică dăruită. În familia aceasta mult încercată de necazuri, unica fiică, Doina Jitianu, profesoară de geografie, înţelege să se sacrifice, întorcânduse de la Bucureşti la Sibiu. În acest sens, fata ei, Ruxandra, va rememora viaţa grea de atunci, când „mama mea ajuta pe toţi cei din jur. O perioadă, ea aducea singurul salariu în casă. Se ocupa de Radu, care la început a fost şomer şi bolnav. Mil amintesc plecând pentru tratamente la Sinaia, la Păltiniş, unde aerul era binefăcător pentru sănătatea lui. Se ştie că în adolescenţa lui clujeană, Radu a contractat o răceală, care a fost diagnosticată drept tuberculoză pulmonară. I-au făcut pleumotorax, metodă care în acele timpuri era pentru cei mai mulţi salvatoare. Boala, în loc să stagneze, la el s-a agravat.”
La premiera din 5 martie 1960, Stanca încearcă să treacă prin filtrul cenzurii O scrisoare pierdută, ca spectacol conceput întro nouă viziune, mult mai inovativă ca cele precedente, din 1949 şi din 1951, datorită folosirii scenei rotative, care crea o imagine mai dinamică spectacolului, şi datorită cromaticii bicolore (albnegru), ce inducea ideea reprezentării elevaţiei burghezo-moşierimii române. O asemenea viziune regizorală provoacă un scandal imens, ce trece de la politrucii locali la cronicile din presa centrală, unde Al. Mirodan semnează o cronică în numărul lunii mai al revistei „Teatru”.
Nici familia regizorului nu rămâne străină de afrontul la care a fost supus Radu. Nepoata lui, Ruxandra îşi va aminti că în familie „se vorbea nu numai de succesele, ci şi de scandalul Scrisorii pierdute pe scena turnantă. În mod paradoxal, mai târziu tocmai acea montare avea să fie considerată un mare succes, căci fusese cu adevărat ingenios să reprezinţi toate personajele costumate în atât de eleganta alternare de alb şi negru… Consider că unchiul Radu a avut un mare curaj când a transmis un asemenea mesaj de rafinament burghez prin montarea sa la piesa O scrisoare pierdută. Nu numai spectacolele au fost puse într-o lumină mai favorabilă după moartea regizorului Stanca, ci şi relaţiile sale cu unii actori, pe care el îi formase şi îi lansase aici, la Teatrul din Sibiu. Comportarea lor a fost dezgustătoare, probabil dictată de politica momentului. Radu a fost incriminat că ar fi fost împotriva Cubei, ţara socialist prietenă. Era un mare neadevăr. El a avut toată viaţa lui o discreţie proverbială în raporturile lui cu oamenii. Monica Lazăr a reproşat actorilor Gaga Stănescu şi Jimy Besoiu lipsa lor de recunoştinţă faţă de regizorul care i-a format, ceea ce Costel Rădulescu a recunoscut.
”Găsim în mărturia nepoatei câteva argumente motivante pentru decizia plecării de la Teatrul din Sibiu a regizorului Stanca şi a soţiei sale, actriţa Dorina, o divă a scenei timp de un deceniu întreg.
Să nu uităm faptul că abia într-un târziu, cererea regizorului Radu Stanca de a primi un apartament propriu este aprobată de Primăria Sibiului, iar nepoata Ruxandra pare să fi beneficiat de dotarea tehnică a noii reşedinţe a unchiului ei: „Aveam 11 ani când Radu cu Doti şi cu fiul lor Barbu a plecat la Cluj. Până atunci, eu îl întâlneam pe Radu stând împreună în apartamentul familiei Stanca de pe str. Şaguna, nr. 8 din Sibiu, unde după căsătoria lui Radu cu actriţa Dorina Ghibu din Cluj ei stăteau într-o cameră, noi în alta. Ei sau mutat în Str. Papiu Ilarian nr.1 în 1958, când eu eram de 8 ani. Îmi amintesc că ei aveau televizor, o noutate tehnică absolută în acea perioadă de timp în România, şi eu mergeam acolo să văd nişte emisiuni.” Nici perioadele de turneu, unele durând luni întregi, nu erau uşor de acoperit în familie prin grija bunicuţelor lui Barbu, amândouă foarte atente cu nepoţelul, care de mic manifestase o sensibilitate fizică, în contrast cu capacitatea sa intelectuală ieşită din comun. A devenit anecdotică la vremea aceea replica dată de Barbu, pe care bunica sa îl plimba prin centrul oraşului, unde sau întâlnit cu directorul Teatrului, Nicu Albani. De cum a dedus că un director poate să dispună de tot personalul din subordine, micuţul băieţel i-a cerut imperativ lui Nicu Albani să decidă ca Dorina Stanca să se întoarcă imediat din turneu, pentru că el nu mai rezistă fără mama lui. Pentru Barbu, perimetrul Teatrului era un spaţiu cu totul familiar. Despre modul cum se comporta, ce replici dădea copilaşul acesta când era adus de părinţi la teatru a păstrat interesante amintiri actriţa Eugenia Barcan, care la descris pe Barbu recitând din capodoperele eminesciene Scrisoarea III şi Luceafărul, urcat pe scena Teatrului. Băiatul ştia cu exactitate rostul fiecărui membru al colectivului, de la regizor la costumier, aşa cum ei erau prezentaţi şi pe afişele spectacolelor. Deşi încă nu cunoştea literele, el memorase afişe întregi, cu actorii şi rolurile interpretate. Copilul avea o memorie fenomenală. Spunea celor care îl întrebau că doreşte să urmeze o carieră cinematografică. Deşi nu împlinise nici 9 ani, Barbu avea momente când se izola în cameră şi dorea să fie lăsat singur. De ce? Ca să poată cugeta în linişte. Cu o asemenea precocitate, el şi-a uimit părinţii, care se ocupau îndeaproape de educaţia lui.
Nu întâmplător, poezia sa poartă, ca pe un fir roşu, motivul morţii. Boala avansa şi moartea lui a devenit certă. În Sibiul deceniului al VI-lea se lansau afirmaţii alarmante, precum „Radu Stanca nu mai are decât un plămân”. Apoi se auzea de la spital, unde el se trata de pneumotorax, că „Radu Stanca mai are numai o jumătate de plămân funcţional.” Puţini erau cei ce cunoşteau şantierul lui de creaţie dramaturgică şi poetică, plin de proiecte majore, admirabile. S-a lansat vestea îngrozitoare că „Radu Stanca nu mai are deloc plămân.” Moartea devenise iminentă. Împrietenit cu secundul său, regizorul Ion Hândoreanu, care avea acelaşi diagnostic pulmonar, Radu se ducea la el acasă, unde se descărca, în urma unor intrigi şi presiuni supărătoare. Băiatul aceluia, Dan, care avea să devină şi el actor, mi-a făcut într-un interviu mărturii edificatoare în acest sens, amintindu-şi că îl vedea plângând pe Radu Stanca. Am publicat în cartea Radu Stanca, Evocări şi interpretări în evantai, din 2016, un număr de 39 evocări, cele mai interesante fiind ale foştilor lui ucenici în ale artei scenice la Sibiu. Nu este de mirare că Ion Besoiu îşi recunoştea vina de a se fi despărţit certat de marele lui maestru, „un spirit renascentist”, cum cu admiraţie îl caracterizează, ceea ce s-a produs din vina exclusivă a actorului. Atunci Radu Stanca a ieşit din Teatrul de Stat din Sibiu şi nu a mai intrat niciodată. Şi-a dat demisia.
Planul euphorionist exclude Sibiul, atunci când capitala promite să-l primească pe regizor. Însuşi George Vraca declase că l-ar angaja la Teatrul Nottara, chiar împreună cu soţia. Nu mai rămâne nimic din vraja medievală a burgului, pentru că instituţia teatrală în care activau soţii Stanca le ucisese rând pe rând toate visurile. Tocmai pentru că erau atât de buni profesional, regizorul şi actriţa puteau să se afirme pe altfel de scene, decât cea a unui oraş de provincie. „Înţeleg foarte bine – concluziona Negoiţescu – dezamăgirea chinuitoare pe care o trăiţi şi tu şi Doti în faţa spulberării tuturor visurilor de a scăpa din burgul devenit infern, şi să crezi că aproape n-a fost zi în care să nu simt o strângere de inimă, gândindu-mă la zbaterea voastră penibilă.”
Ofertele făcute la Teatrul din Ploieşti, care ca local era mai avantajos decât cel din Sibiu, la Teatrul din Braşov, în oraşul prielnic pentru tratarea t.b.c.-ului său cad pe rând, ca şi promisiunile primite în capitală. În schimb, profesorul de filosofie Dumitru Isac, devenit directorul Teatrului Naţional din Cluj, îl numeşte pe Radu Stanca prim-regizor cu începere de la 1 martie 1961, noului angajat fiindu-i asigurată şi o locuinţă spaţioasă în Piaţa Mihai Viteazul nr. 6 din Cluj. Dar la 1 aprilie 1962, când soţia sa va reveni în Teatrul Naţional din Cluj, regizorul Stanca intra într-un proces de degradare tot mai acută a stării de sănătate.
Decizia de a se transfera la Teatrul Naţional din Cluj avusese şi o altă raţiune, căci în viesparul ce urma să se producă la Teatrul din Sibiu, după moartea sa iminentă, Radu înţelegea cu luciditate că Doti n-ar mai fi avut zile bune. Pentru liniştea soţiei s-a jertfit el, ştiind că nu-i prieşte defel clima Clujului. Din acel moment, el nu a mai publicat nimic în presă la sfârşit de an 1961. Abia la începutul anului 1962, când este internat în Clinica de Boli Pulmonare, respectiv la 18 ianuarie, în „Tribuna” reproduce dintr-un caiet de regie Prefaţă la un viitor spectacol, ca în 14 iunie să mai apară un grupaj de poezii sub titlul Argonaut cosmic, grupaj unde se află şi cutremurătorul lui Testament. Fiului meu Barbu. În 16 august în nr. 33 din revista „Tribuna” apar Aforisme pentru un actor tânăr. Vor urma alte două grupaje în 13 septembrie şi respectiv în 4 octombrie 1962.
 La Teatru, sub semnătura sa regizorală la 1 februarie 1962 se joacă premiera cu piesa D’ale carnavalului de Caragiale, scriitorul pe care el l-a adorat întreaga viaţă. În 3 noiembrie 1962 se pune în scenă ultima lui premieră cu Unchiul Vania de Cehov. A scris până în cel din urmă moment în spital, astfel că ultima lui poezie a fost Contrapunct. Lângă el a fost în clipa morţii fratele său Octavian, medic sosit anume de la Bucureşti, şi care a încercat să-i asigure aparatele necesare pentru respiraţie. Doti, pe care a cerut-o, l-a văzut mai devreme, dar ea nu a luat la spital şi copilul, ca să nu-l sperie. Fratelui mai mare Radu i-a mărturisit că vrea să rămână perfect lucid ca să realizeze cum este trecerea spre moarte. Oricâtă luciditate a avut, totuşi ultima lui reacţie a fost una emoţională, căci el i-a spus lui Octavian: „Nu vreau să mor”. Astfel şi-a dat duhul Radu Stanca în 26 decembrie 1962, la numai 42 de ani.
Toată evoluţia acestui cuplu ideal se regăseşte în paginile pe care le-am citit  şi apoi le-am realizat chiar eu, sub cinci titluri, dar şi alţi mânuitori de condei. În cartea Scrisori către Doti, publicată în 2016 de Ion Vartic, sunt valorificate cele mai frumoase scrisori de iubire din toată literatura română. De fapt, cuplul acesta aparţine esenţial Sibiului, unde Radu, cu cele 30 de spectacole montate, şi Doti,în roluri neuitate ca Zoe din capodopera lui Caragiale  şi protagonista din drama Maria Stuart de Schiller,  au avut succese inegalabile, faţă de Cluj, spre care Radu a aspirat euphorionistic, dar nu a mai reuşit să se împlinească profesional. Renumele şi l-a făurit la Sibiu. În schimb, Clujul, cu clima sa mai aspră, i-a grăbit sfârşitul. Din perspectiva geografiei literare, după Sibiu, pe care l-a cântat în balade neegalate până azi, oraşul Cluj apare în titlul unei poezii. Aceasta se intitulează Plecând din Cluj şi în manuscris este datată, conform investigaţiei făcute de Monica Lazar, 2 noiembrie 1962, ceea ce ne pune în faţa unuia dintre ultimele poezii înainte de moarte. Cu un gând testamentar, poetul vede în Cluj un ultim popas pământean al călătoriei sale spre empireul din înalturi: „Prefer, acum când plec, să las tăcerile/ Ca să-şi exprime pe peron părerile/ Despre iubire, oameni, despre tot…/Iar eu săntârziu în oraş cât pot.” Clujul, ca punct geografic, este în biografia stanciană alfa şi omega parcursului său existenţial, cu amintiri ale prunciei şi ale maturităţii depline. Acest remember final reuneşte imaginea vechiului oraş, cu cea a primenirilor recente, într-o acoladă ce a cuprins şi propria sa devenire. Iubitor de escapade, cum îl ştim şi din Sibiul tinereţii studioase, Radu se avântă cu un ultim elan prin locurile îndrăgite din urbea de pe Someş: „Eu, însă, vreau să mai străbat în goană/ Străzile de demult, străzile noi,/ Să văd cum freamătă ca-ntr-o poiană/ La stupii blocurilor câte un roi”. Nu poate să nu ne impresioneze inedita metaforă a blocurilor văzute ca nişte stupi sau antiteza dintre cotloanele de altădată şi palatele prezentului. Un motiv frecvent al ciclului Argonaut cosmic este încântarea cu care poetul se gândeşte la viitor, metafora „râul de foc” revenind chiar ca titlu al poeziei următoare. Să cităm penultima strofă a poeziei Plecând din Cluj, unde poetul nu mai are răgazul „De-a mai vedea cum flutură fierbinte/ Râul de foc al vremilor ce vin/ Şi despre care nu găsesc cuvinte/ Întreaga frumuseţe s-o exprim…”
Recitesc cu interes integrala versurilor lui Radu Stanca şi constat că, deşi el traversase cu condeiul în mână întregul deceniu al proletcultismului, aidoma lui Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Nina Cassian etc., nu se găsesc în universul său liric poezii dedicate partidului unic şi realizărilor lui. Chiar atunci când tema poeziei Râul de foc este prefacerea trecutului întunecat într-un viitor luminos, Stanca se fereşte de formulările stereotipe din odele pe care unii confraţi le închinau puternicilor zilei. Să cităm strofele 3 şi 4 ale poeziei menţionate: „Şi această pară arde până-n cer/ Străluminând spre viitor trecutul,/ Râu care vine din amarul ieri/ Şi care varsă-n mâine începutul.// Pe malurile lui de foc, cu pumnul strâns/ Se înfrăţesc acum, ca sub o torţă,/ Strămoşii, cei ce undele le-au plâns…/ Nepoţii, cei ce le prefac în forţă…” Ar merita lecturate pentru tratarea aceluiaşi motiv fie şi numai poeziile Generaţia mea, cu repere istorice exacte, sau Contrapunct, mai izbutită sub raport artistic: „ Mai daţi-mi înc-o inimă, mai daţi-mi !/ E loc destul în mine pentru două…/ În golul ăsta răscolit de patimi/ Vreau să trezesc o armonie nouă// Şi-n locul unisonului meu care/ Până mai ieri se rătăcea sub stele/ Vreau să înalţ de-acum cu fruntea-n soare/ Vast, contrapunctul inimilor mele.”
Iubirea împlinitoare a cuplului Radu-Doti din anii sibieni va primi reflexe tragice la Cluj. În poezia cu un timbru terifiant Aură tragică din ciclul Cina cea de dragoste, autorul reia motivul din Doti, dar nu cu o accepţie sibilinică, ci într-o perspectivă dramatică: „În primele zile ale dragostei noastre/ Privirile tale erau mai albastre,/ Pe creştet purtai o cunună deargint, magică./Azi, însă, porţi tainic o aură tragică,/ Azi porţi învelită în suflet o spadă/ Ce-aşteaptă-n tăcere asupră-mi să cadă.”
Nu este posibilă înţelegerea deplină a iubirii pe care regizorul-poet a trăit-o pentru muza sa incomparabilă fără lecturarea scrisorilor lui Radu trimise din Sibiu (str. Şaguna, nr. 8) domnişoarei Dotty Ghibu din Cluj (str. 6 martie, 38) începând din 1948. Ea a continuat din 1951, când s-au căsătorit, cu o aceeaşi intensitate emoţională şi ideatică până în primăvara anului morţii poetului. Tensiunea erotică a mărturisirilor lui Radu conduce direct spre poeziile ciclului Cina cea de dragoste. Accentele înalte ale mărturisirii întrec tot ce s-a scris în domeniul epistolar al literaturii române.