A descoperi traseul domnitorului Mihai Viteazul – în Transilvania – oferă posibilitatea cercetătorului de a analiza multe studii în domeniu. În lucrarea „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, Nicolae Bălcescu scria (în „Introducere”):

«II.Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică de îndeplinit pe pământ, să cercetăm şi să întrebăm şi pe această naţie română atât doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legei lui Dumnezeu, atât în sânul său cât şi pentru omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere astă seamă, căci nu trebuie a uita că cu toată sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe harta lumei, sau să-şi reclame acest loc şi libertatea sa în numele suvenirilor istorice, pentru ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii; trebuie totdeodată ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei? Trebuie să arate formula înţelegătoare ce ea reprezintă în marea carte a înţelegerei şi a istoriei omeneşti. (…)». Istoria Transilvaniei – parte a istoriei României – trebuie cunoscută, existând multe evenimente în evul mediu care au lăsat urme adânci în istoria comunităţilor locale.

Evocarea scurtei domnii a lui Mihai Viteazul ne oferă posibilitatea să amintim cugetarea cronicarului sas Georg Krauss (n.1607, Sibiu- d.1679, Sighişoara), inclusă în lucrarea sa „Siebenbürgische Chronik” (Cronica Ardelenească, o istorie a Ardealului între 1608-1655): „Cine vrea să stăpânească Transilvania să-şi pună cheile oraşului Sibiu în buzunar”!

Istoricul şi acad. Petre P. Panaitescu a analizat motivele cuceririi Transilvaniei, într-una din operele acestuia: „Mihai Viteazul” (1936): «Trecerea munţilor. Şelimbăr. Mihai Viteazul a cucerit Ardealul dintr-un motiv politic, înţelegerea principelui ardelean cu moldovenii şi cu polonii de a-l înlocui în scaun, plan care-i fusese arătat pe faţă. Dar alături de acest fapt care l-a hotărât definitiv, ideea cuceririi Ardealului îşi făcuse de mult drum în mintea lui. Încă din 1597 cancelarul ardelean Iojica tratase cu Mihai un plan îndrăzneţ, Sigismund Bathory să abdice în favoarea domnului român şi acesta să unească sub sceptrul său Ardealul, Ţara Românească şi chiar Bulgaria, ce urma să se răscoale sub conducerea lui. Ca să pornească această luptă singur, când domnii munteni nu fuseseră până atunci nişte cuceritori, era desigur o mare îndrăzneală, dar nu trebuie să uităm că unii domni munteni şi moldoveni trecuseră munţii cu oştile lor, Petre Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mircea Ciobanul şi chiar Pătraşcu cel Bun, care trecea drept părinte al lui Mihai. Am văzut că prădăciunile îndurate de Ţara Românească, aşezarea ei fără apărare faţă de turci, în contrast cu Ardealul, care era ca o cetate înconjurată de munţi, au făcut pe boieri să puie gând îndrăzneţ asupra acelei ţări şi odată cucerită să nu vrea să-o mai dea înapoi. Şi apoi iarăşi trebuie să ţinem seama de spiritul religios al domnului ca să-i putem înţelege faptele; pentru el, în lupta lui cu Andrei Bathory avea să hotărască judecata lui Dumnezeu, călcătorul de jurământ va fi pedepsit. Cucerirea Ardealului se încadra astfel în cruciada creştină. Această credinţă îi dădea îndrăzneala pe care alţii n-ar fi avut-o. (…)».

Istoricii Aurel Dumitrescu-Jippa şi Nicolae Nistor au surprins – în lucrarea „Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei” I, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1976 – o serie de evenimente marcând locuri memoriale, legate de cucerirea Transilvaniei; reproducem selectiv: «Luîndu-şi măsuri de siguranţă spre Dunăre şi Moldova Mihai Viteazul începe înaintarea spre Transilvania, ajungînd cu gruparea principală în 20 octombrie, la Prejmer, în Ţara Bîrsei, (…) În următoarele două zile, Mihai obţine sprijinul saşilor din Braşov. Apoi îşi continuă marşul impetuos din Prejmer prin Codlea, Făgăraş şi ajunge în 25 octombrie la Tălmaciu, unde se opreşte şi aşteaptă gruparea secundară, comandată de Radu Buzescu şi banul Udrea, care pătrunzînd prin defileul de la Turnu Roşu, soseşte a doua zi. Cu grupările întrunite domnitorul înaintează spre Sibiu, aşezîndu-şi în 26 octombrie tabăra la Veştem. (…) În tabăra de la Veştem Mihai Viteazul a primit şi o solie a conducătorilor cetăţii Sibiului.

Din discuţii înţelege impasul în care se aflau aceştia şi le răspunde: „Văd că voi vă temeţi şi de mine şi de principele vostru, desigur nu fără pricini. Mă mulţumesc cu făgăduielile voastre, măcar să fiţi statornici”».

Printre puţinele lucrări ce prezintă explicit traseul acestuia este cea a istoricului Gernot Nussbächer „Din cronici şi hrisoave. Contribuţii la istoria Transilvaniei”(1987). Reproducem din cap. „Aspecte ale relaţiilor lui Mihai Viteazul cu oraşul Braşov” şi „Un itinerar intrat în istorie: Mihai Viteazul în Transilvania şi Moldova”, itinerarul fiind reconstituit pe zile: « (…) Cîrţa; Duminică 24 (14) oct.1599 – Tabără la Cîrţa; Marţi 26 (16) oct. 1599 – M.V. soseşte la Tălmaciu; Miercuri 27 (17) oct. 1599 – armistiţiu; Joi 28 (18) oct.1599 – bătălia de la Şelimbăr; Luni 1 Nov. (22 oct. 1599, 1 nov. 1599-20 febr. 1600 – Alba Iulia; Luni 21(11) febr 1600 -M.V. pleacă din Alba Iulia spre Braşov; Joi 24(14) febr.1600 – Agnita; (…); 1-15 martie 1600 – Braşov (…); Joi 16 (6) mart. 1600 – M.V. pleacă din Braşov spre Sibiu, (…); Duminică 19 (9 mart. 1600 – M.V. pleacă din Făgăraş spre Sibiu; Marţi 21 (11) Mart. 1600 – Sibiu; Joi 23 (13) Mart. 1600 – M.V. pleacă din Sibiu spre Alba Iulia; (…); Luni 24 (14) apr. 1600 – M.V. pleacă din Alba Iulia spre Miercurea Sibiului; (…)». Odiseea lui Mihai Viteazul este puţin cunoscută, realizarea primei uniri a țărilor române asigurându-i ilustra poziţie în istoria României, dar şi conturarea unui mit, receptat timp de peste patru secole de conştiinţa publică românească. Istoria a consemnat şi reacţia de nemulţumire – pe care a avut-o domnitorul, în dialog cu solii împăratului – faţă de poziţia împăratului Rudolf al II-lea: «Am luat Transilvania punînd în joc viaţa mea; am crezut că împăratul nu-mi va trimite numai laude deşarte, ci steagul împărătesc şi scrisoarea lui cu pecete … iar el îmi trimite ca răsplată trei foi pline de otravă, ruşine şi ocară (Hurmuzachi, Documente, XIV)».

Comuna Şelimbăr a păstrat activ memoria marelui principe român, în stemă regăsind cele 4 stele – ce indică numărul satelor componente (Șelimbăr, Bungard, Mohu și Veștem) -, două brâuri undate (Cibinul şi Sevişul) ce reprezintă hidrografia localităţilor şi personajul ecvestru, ce simbolizează pe marele domnitor român, care a marcat istoria Sibiului – pentru eternitate – prin prima bătălie care a condus la cea dintâi unire a ţărilor române. În oraşul Agnita – timp de decenii , pe o clădire din centrul localităţii – a fost expusă o placă memorială la inițiativa Liceului „Principele Nicolae”, cu următorul înscris: «Mihai Viteazul 1593-1601 care a trecut pe aici în 21 febr 1600 stăpânind vremelnic aceste plaiuri ajunse statorniceşte libere la 1918 când s-a înfăptuit întregirea neamului. (…)». În ultimii ani, placa a fost conservată la Muzeul „Văii Hârtibaciului”, în aşteptarea unei noi dezveliri publice (!?). Din presa online, aflăm că în diferite judeţe din țară, există 9 localităţi, din care 5 sunt numite „Mihai Viteazul”, iar 4 – „Mihai Bravu”, existând numeroase instituţii, locuri şi străzi ce poartă numele domnitorului, simbol al unităţii naţionale. Şi totuşi, ţinutul Sibiului a păstrat multe urme ale trecerii domnitorului Mihai Viteazul, o serie de localităţi cunoscând mari transformări, după scurta domnie a voievodului român.

(va urma)