Academicianul Nicolae Iorga: (1871-1940): ”Şcoala trebuie să te înveţe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun şi cel mai aspru”; 
Filozoful nord-american George Boas (1891-1980): ”Educaţia înseamnă a învăţa ceea ce nu ştiai că nu ştii”; 
Economistul american Max De Pree (1924-2017): ”Nu putem deveni ceea ce ne dorim dacă rămânem ceea ce suntem”; 
Romancierul francez Victor Hugo (1802-1885): ”Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri”; ”Cartea este, deopotrivă, Făclia Lumii şi Pomul Înţelepciunii”; 
Filozoful şi istoricul romano-antic Seneca (4 î. Hr-65): ”Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă”.
CĂRĂRUI şI  
MICI POTECUţE
 şCOLARE 

După atât de multe înţe­lepciuni şi pilde-pilduitoare omeneşti, vă invit să mă însoţiţi pe urcuşul în susul  apei văii Oltului, pentru ca la un moment dat să fa­cem un scurt  popas docu­mentar-biografic în Avrigul îndepărtatului an 1779.  Şi, astfel, lesnicios vom afla că în  ziua de 5 iulie a acelui an, aici vedea lumina zilei cel care avea să devină vestitul cărturar ardelean Gheorghe Lazăr. Fiu de ţărani români modeşti, însă care aveau să fie spri­jiniţi financiar de baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), viitorul Gu­vernator al Transilvaniei, pentru ca fiul lor să poată frecventa cursurile costisi­toarelor şcoli înalte şi universităţilor Vienei şi Ber­linului. Numai că, contrar aşteptărilor mentorului său, tânărul învăţăcel avea să se alăture nu celor bogaţi şi asupritori de popoare, ci suferinţelor nea­mului său cel româ­nesc. Pentru început de­vine umil părinte-înteme­ietor şi protector al învăţă­mântului sibian în limba maternă a românilor. Şi o face într-un fel de clan­destinitate, ţinând lecţiile cu copiii în câteva camere de locuit ale clădirii cu numărul 25, de pe latura principală a actualei pro­menade-stradale a Cetăţii. După care nemaisupor­tând opreliştile şi caznele de tot felul ale autorităţilor locale, slujitoare ale inte­reselor Imperiului Habs­burgic, prin menţinerea obligativităţii limbii ma­ghiare şi germane, trece Carpaţii şi ajunge în Bucu­reştiul Ţării Româneşti. Aici este primit cu braţele deschise de câţiva dintre fruntaşii boierimii mun­tene, îndemnaţi fiind de patriotul şi cultul învăţat ar­delean să renunţe, treptat-treptat, pentru copiii lor, la învăţatul, scrisul şi vorbitul în limbile latină, greacă şi franceză, pentru a favoriza graiul şi scrisul românesc. şi, astfel, pune bazele pres­tigioasei Şcoli Supe­rioare de la  ”Sfântul Sava”. 
Recunosc că m-am cam grăbit să deschid, iar apoi să închid această imaginară paranteză a scrisului meu, din dorinţa de a vă spune că doar cu puţin mai în sus de oră­şelul Avrig, respectiv în actuala comună Arpaşu de Jos, primele forme ale învăţământului românesc datează încă din anul 1742. Adică cu 37 de ani mai devreme decât data oficială a naşterii avrigea­nului Gheorghe Lazăr. În acest sens există dovada de netăgăduit a unui document datat şi parafat la Mănăstirea din Drăguşul Ţării Făgăraşului. În el se vorbeşte despre un oare­care dascăl Toma, stătător într-una dintre chiliile că­lugărilor Mănăstirii arpă­şenilor. Dintr-o altă veche scriitură aflăm că imediat după anul 1800 a fost infiinţată o şcoală în limba maghiară obligatorie, ea avându-şi sediul în casa lui Petru Şerbu, el fiind capul unei vechi familii de români care au părăsit ortodoxia în favoarea religiei greco-catolice unite cu Roma. Cu precizarea că acelei case şi gospodării ţărăneşti, construită în anul 1876, îi corespunde pă­mântul pe care s-a zidit imobilul de la numărul 381, transformat în actuala grădiniţă a copiilor satului, despre care în 1906 is­toricul-academician Nico­lae Iorga, aflat în trecere prin Arpaş, a scris în amintirile sale transilvane că era ”cea mai urâţică clădire care a văzut-o vreodată…Că la etaj se aflau birourile Preturii, ocupate de un fo-solga­birău ( prim-pretor) şi un solgăbirău (pretor), iar la parter exista o şcoală confesională. La etaj se dezbăteau problemele oamenilor în limba ma­ghiară…”, iar la parter, în momentul trecerii sale prin sat copiii cântau Tatăl Nostru, pe româneşte. Surprins de “sunetul argin­tiu de glasuri care suie şi coboară cântând Tatăl Nostru”,  Nicolae Ior­ga exclamase: ”mi se pare că văd în aceasta un simbol al împrejurărilor de astăzi, în această ţară: sus, sila pripită, bănuiala, prigonirea, iar jos, o imen­să cântare a milioanelor de glasuri curate care cer lui Dumnezeu dreptatea, cu siguranţa că vor căpăt-o.” Şi totuşi, pe ascuns, 
limba română a continuat să fie împărtăşită copiilor ascultători şi nepârăcioşi, într-o casă de lemn, ce părea a fi fost construită drept locuinţă şi gospo­dărie, pe când în realitate în ea activau doi invăţători, de copii ocupându-se în funcţie de confesiunea religioasă a familiei fie­căruia dintre ei. Şi cum, acum, ne aflăm abia în anul 104 al Unirii Transil­vaniei cu România, gân­desc că merită să-i oma­giem pe acei dascăli-învă­ţăcei, măcar amintindu-le numele, între care se află un oarecare  David Boeriu, Ioan Cucu, Vasile N. Dobrin, Ioan Puşcariu, Gheorghe Bogdan, Palcu Bogdan, Leon Vasu, Ni­co­lae Cucu, Petru Bucu­ren­ciu, Ioan Cocan (ajuns, apoi, învăţator la Mândra-Olt-Făgăraş), Petru Tarcea (ulterior, director de şcoală la Cârţişoara lui Badea Gheorghe Cârţan), Vasile T. Boier (secretar la Pretura din Arpaşu de Jos), Dumi­tru Vasu, Nicolae N. Vasu, Gheorghe Boier, Vasile Bârsan, preotul Trandafir Dragomir, Virgil Vasu, iar după 1 Decembrie 1918, Nicolae Grecu, Cornelia Opriş, Ambroziu Dafin, Gheorghe Bobanga, Maria Bobanga şi Gheorghe Boieru. Intr-o statistică din 1928 (an în care şcoala a devenit ”şcoală de stat”) sunt notate următoarele rezultate meritorii ale trudei acelor dascăli benevoli, lor datorânduli-se cei 22 de vii­tori învăţători, 8 preoţi, un ju­decător, 5 militari, 3 me­dici, 5 notari şi 16 diverşi funcţionari. Menţionez că 
în aşezarea despre care scriu, învăţau elevi din mai multe sate ale Plasei Arpaş, între care: Ucea de Sus şi Ucea de Jos, Nou Român şi Săsăuşi. Cât priveşte mai recentele constatări triste ale fostului medic de familie, Ovidiu Gheorghe Şerbu (fiu al Ar­paşului de Jos) în curând acea vestită şcoală va rămâne fără elevi şi fără dascăli, din cauza îmbă­trânirii oamenilor satului şi a natalităţii extrem de scăzute. De asemenea, este acel om care îşi reaminteşte cu mare plăcere şi bucurie şi de câţiva dintre eminenţii învăţăcei dinaintea plecării sale la studiile liceale din Oraşul Victoria, apoi la 
cele universitare de medi­cină de la Timişoara, enumerându-i pe Sabina Şerbu, Maria Cucu şi Ioan Moraru (cel care sădise dragostea, plăcerea şi bucuria cărţii în sufletele şi minţile micilor arpăşeni, fiind şi un eminent pro­fesor de biologie), Nicolae Co­drea (cel care şi-a ”spart” capul în două pentru a ne învăţa arida şi totuşi poetica aritmetică, algebră şi geometrie). Tot acum este nu numai locul dar şi momentul în care să îmi reamintesc că într-o târzie noapte de iarnă, din preajma Crăciunului anu­lui 2020, amintitul medic mi se destăinuie la telefon: 
”Bade Ioane, am trecut azi precum o nălucă pe uliţa mare a satului meu natal şi m-a întristat până la lacrimi nefireasca lui linişte, neavând cui spune ”Bună zâua”. Iar în re­creaţia mare, pe elevii din curtea şcolii îi puteam număra pe degetele unei singure mâini. Ceilalţi îmi făceau din ferestre semn de salut cu mânuţele lor, uitându-se la fostul lor doctor şi al părinţilor şi bunicilor lor. Cei la fel de puţini, sunt în ciclul doi gimnazial şi învaţă fie în Arpaşu de Sus (sat tot mai înfloritor, tot mai ve­sel şi tot mai bine gospo­dărit, cu copii mulţi şi frumoşi), fie în şcolile şi liceele din Făgăraş, Ora­şul Victoria, Avrig, Tăl­maciu sau Sibiu. Şi mă gândesc la cât de mulţi şi de mândri mai eram noi arpăşenii atunci când, într-o adunare obştească şi festivă i-am atribuit şcolii noastre dragi fru­mosul nume şi prenume al consăteanului Viorel Cucu, poreclit ”Paltin”.