Anastasia Celia Guţan publică, la 14 ani, prima ei carte, Secretul tablourilor şi alte poveşti (Sibiu: Editura Agnos, 2022), ilustraţia copertei aparţinând autoarei. Precedată de două înainte-cuvântări (semnate de părintele Constantin Necula şi de Bianca Selejan-Guţan), cartea are trei părţi (Secretul tablourilor, Alte poveşti cu copaci, Lumea din mintea mea) finalizată cu un fel de postfaţă, Povestea lebedei îngheţate, în total 17 naraţiuni. Nu toate sunt poveşti. Prima parte este, de fapt, un mic roman fantastic, având cinci capitole, despre nemaipomenitele întâmplări ale şcolăriţei Angela, favorizate de o carte magică, ce se va dovedi albumul cu picturi ale lui Gustav Klimt (Gus – cum îi zice autoarea). Pictorul austriac o impresionează pe Anastasia cu peisajele din Austria de Sus (din perioada 1909-1912) , peisaje care l-au consacrat ca pictor, după ce, în 1886, împăratul Franz Joseph i-a acordat Ordinul de Aur al Meritului în urma decorării scării de onoare şi plafoanelor teatrului imperial din Viena.
Scris în răstimpul 2021-2022, micul roman fantastic Secretul tablourilor debutează cu o naraţiune explicatoare, Librăria, care începe abrupt: „- Urăsc anotimpul ăsta! spuse Angela, în timp ce încerca să înainteze prin zăpadă.”, incipit care fixează timpul acţiunii din planul real al romanului şi personajul central: eleva Angela, rătăcită în drum spre casă de la şcoală, din cauza viscolului („era destul de mare”, „fulgii de zăpadă zburau în toate părţile şi cu greu se vedea ceva afară”).
Planul narativ al realului fixează, aşadar, şi alte elemente (tocmai pentru a face mai credibil şi verosimil planul fantastic care va urma): locul acţiunii: Strada magazinelor („cea mai inte­resantă stradă din oraş”, aflată în apropierea casei părinteşti, pe care o străbătea zilnic, fie în maşina părinţilor, fie pe jos, în drum spre sau de la şcoală), factorul climatic care favorizează „rătăcirea” dar şi trauma fizică şi intrarea în poveste:
Simţi că o durea piciorul drept foarte tare. (…). Din fericire, putea să stea pe ambele picioare, dar tot o durea.
„Trebuie să mă adăpostesc undeva”, se gândi. Se uită în jur, căutând o lumină, dar toate magazinele se închiseseră din cauza viscolului.  Deodată, văzu o lumină aprinzându-se la unul dintre magazine. Angela se lumină la faţă de uşurare. Merse până acolo şchiopătând şi oprindu-se din când în când din cauza durerii. Într-un final, ajunse în faţa magazinului şi intră fără să mai stea pe gânduri.
Angela privi în jur. Nu îşi amintea să fi văzut acest magazin pe stradă. Era plin cu rafturi cu cărţi şi totul părea foarte vechi. Toate celelalte magazine de pe stradă erau moderne şi cu siguranţă niciunul dintre ele nu vindea cărţi.”
Are loc întâlnirea providenţială dintre Angela şi Gus („un bătrânel micuţ. (..). Avea părul alb şi purta nişte ochelari care îi făceau ochii să arate foarte mari. Părea să aibă o sută de ani.”), dar, mai ales, are loc întâlnirea fetiţei cu albumul magic, veritabil portal spre alte lumi, întâmplări şi personaje fantastice; bineînţeles, după ce, fără să vrea, Angela atinse butoane şi intrări magice, spre teroarea personajului:
Îşi trecu degetele peste toată foaia şi, spre uimirea ei, pagina începea să se umple… (…). Angela se uita uimită, neştiind ce să spună sau ce să facă. (…) Era o pictură care reprezenta o pajişte plină cu flori şi pomi, iar undeva în depărtare se vedeau încă doi copaci care parcă îşi vorbeau.
Aşadar, o paradigmă explicatoare destul de savant construită, încheiată astfel: „- Librăria asta n-am mai văzut-o până acum pe stradă. De când sunteţi aici? – Dintotdeauna, fu răspunsul bătrânelului.” Cu acest final promiţător de surprize începe micul roman de aventuri fantastice trăite de personajul central, provocat de prototipuri livreşti: tablouri de Gustav Klimt.
Aşa, întâia poveste, Pomul trădător, inspirată – cum aflăm dintr-o notă – „de tabloul „Câmp cu maci (1907) de Gustav Klimt”. Ce se vede la prima vedere în tablou? Un câmp nesfârşit plin de flori: albăstrele, margarete, păpădii, dar mai ales maci. E o realitate prietenoasă, compensatorie la peisajul hibernal, duşmănos, traumatizant, cunoscut de fetiţa Angela.
Imaginea prototipală sporeşte imaginaţia autoarei, căci pomii, unul mare şi unul mic, sunt vorbitori! De-acum, dialogul prozopopeic se întrepătrunde cu metatextul fetiţei, ascunsă în preajmă („găsi un copac în apropierea lor şi se ascunse după trunchiul lui”), recreându-se o realitate epică abuzivă, căci pomul mare – de fapt, un măr – îi impune celui mic să fie tot măr, când, de fapt, acela se dorea cireş, decizie amendată de justiţiara Angela: „Era nedrept ce făcuse pomul cel mare.” Compasiunea fetiţei cu nume de înger merge spre cel mic, dominat de adult, dar nu până la capăt; pentru că, atunci când cel mic se răzvrăteşte (luând hotărârea de a rodi cireşe) – în pofida faptului că cel mare nu i-a vorbit multă vreme, pedepsindu-l astfel, prin tăcere şi somn, pe cel mic – Angela îl mustră, moralizator:
Dacă face asta, înseamnă trădare şi cred că a a auzit şi el despre pedeapsă… Dacă pedeapsa e că va rămâne supărat pe el toată viaţa şi va dormi pe vecie, ar însemna că pomul cel mic va rămâne singur şi, chiar dacă ar avea cireşele, singurătatea este unul din cele mai rele lucruri. Nu va mai fi niciodată fericit fără pomul cel mare”, se gândi Angela.
Nu numai factorul climateric, ci şi somnul e un portal de accedere spre magie şi alte lumi, Anastasia Celia Guţan dovedind o largă cunoaştere a structurii imaginarului fantastic; prin lecturi, desigur; deşi, la un moment dat, ca un veritabil scriitor, mica autoare foloseşte şi tehnica camuflării prototipale. „În general, pe Angela nu o pasionau cititul sau cărţile, dar cartea asta mare avea ceva care o atrăgea, nu ştia ce”. Căci, după ingenioase stratageme – care iarăşi dovedesc o bună lectură a literaturii fantastice – „Angela simţi o senzaţie de oboseală şi, cât ai clipi, lumina o pătrunse de tot (…) şi ea dispăru din librărie. Adormise. Adormise, iar locul în care se trezi nu semăna deloc cu librăria”. Aşa pătrunde fetiţa în lumea magică, cu câmpul cu maci şi pomi vorbitori, pomenită mai sus.
Prescurtând, să spun că finalul naraţiunii se bazează pe aceeaşi inventivitate epică:
– pomul cel mic îşi împlineşte visul, devenind cireş: „şi un zâmbet mare îi apăru pe trunchi. (…) Angela se uita şi ea, uimită. Cum apăruseră aceste cireşe era ceva foarte diferit de ce învăţase la biologie”;
– un grup de copii mănâncă, „cu mare bucurie”, cireşele, inclusiv naratoarea: „luă o cireaşă. Era mare şi de un roşu aprins. O mâncă pe loc şi fu foarte uimită. Era cel mai bun fruct pe care îl gustase vreodată!”;
– văzând succesul cireşelor, pomul cel mare regretă, stârnind aprecierea fetiţei, care se hotărăşte să-l includă şi pe el în bucuria generală („toată lumea are nevoie de o zi bună”), oferindu-i o cireaşă;
– autoarea îşi reabilitează cu totul personajul negativ, transformându-l într-un tip generos şi ocrotitor, căci pomul cel mare refuză cireaşa: „- Mănânc-o tu, sigur te va face mai fericită decât mă va face pe mine”;
– „Fata luă cireaşa (…) apoi muşcă din ea. Iar în momentul în care muşcă, acea lumină care o dusese pe Angela acolo, apăru din nou. Ea adormi şi fu înghiţită de lumină.”
Aşa intră Angela în altă aventură fantastică, povestită în capitolul doi al micului roman, capitol initulat Monstrul care nu era rău, inspirat de tabloul „Schloss Kammer pe Attersee IV”, 1910 de Gustav Klimt. Intră în poveste cu oroare şi spaimă: „Urăsc magia asta! Vreau să fiu înapoi în librărie!”. După derularea unor întâmplări şi mai palpitante, în urma cărora un monstru este umanizat, adică plânge – cum se plânge şi suspină cum se suspină etc., în final „fata închise ochii şi sări în vârtej”. Aşa intră gimnaziana Angela în alt miracol, narat în Prinţesa din copac, poveste inspirată de tabloul „Alee în Schloss Kammer Park” (1912) de Gustav Klimt, cea mai întinsă naraţiune din carte. Intră cu aceeaşi spaimă, dar iese din miracol cu aceeaşi bucurie şi împăcare: a făcut alte fapte bune, şi-a făcut alţi prieteni, de pildă pe dragon (care, de fapt, era un copac năzdrăvan) care-o readuce în viitor, căci şi el locuia „într-o formă de viitor şi sunt nerăbdător să merg înapoi cu un om”: „Angela apucă doi solzi de pe dragon şi încercă să-i ţină cât mai strâns.
– Să pornim! exclamă dragonul.”
Aşa ajunge personajul pe pământ, întâi la librărie, apoi acasă, întâmplări narate în epilogul romanului, intitulat Înapoi în librărie.
Happy-end-ul este unul deschis şi are toate ingredientele basmului: întâlnirea cu părinţii, cu casa ei, cu motanul Tibby, cu iarna fabuloasă, cu strada magazinelor şi… chiar cu librăria! O librărie pustie, cu „rafturi de cărţi goale” şi fără „domnul Gus”; era doar biroul, pe care era aşezată cartea „mare şi groasă”:
 care încă era deschisă la prima pagină, cea cu tabloul pomilor. Dădu pagina încet şi descoperi încă un tablou care înfăţişa o casă mare în faţa căreia era un lac. Mai dădu o pagină şi văzu un tablou care înfăţişa o alee de copaci şi pe următoarea pagină era un tablou cu un copac cu mere. Erau toate locurile unde fusese ea, deşi în ele nu apăreau personajele. Mai dădu o pagină, iar de data asta fu surprinsă. Tabloul înfăţişa o fetiţă care intra pe uşa unei librării.
Tabloul acesta, ultimul, nu l-a pictat Klimt, ci Anastasia Celia Guţan care, în naraţiunile pomenite, creează, cu talent, tehnică şi invenţie epică, un personaj memorabil prin nobleţe şi altruism, pe eleva Angela, personaj plin de bunătate, candoare, generozitate şi compasiune faţă de cei slabi, mici sau neajutoraţi – fie ei oameni sau animale; personaj care aduce în regnul animal sau fantastic valorile umane, ale ei şi ale lumii ei: prietenia ajutorarea, spiritul justiţiar. Precum adolescenţii, aproape toate personajele micului roman fantastic tânjesc după prietenie.
Aşa, monstrul care, firesc, o înfri­coşeză pe Angela („scoase un ţipăt atât de zgomotos încât monstrul fu nevoit să-şi acopere urechile”), se va dovedi foarte politicos („nu mai era atât de înfricoşător”) şi, mai ales, trist şi singur:
– Dacă tot eşti aici, vrei să fim prieteni pentru totdeauna? spuse monstrul. (…) nu am niciun prieten, începu el să zică. Toată ziua stau în lac (…).
Apoi, monstrul îşi lăsă din nou capul în jos şi începu să plângă. (…)
– Ce-ar fi să te ajut să nu mai sperii animalele? O să te ajut să-ţi faci un prieten, zise Angela.
Ceea ce se va întâmpla, nu fără emoţii din partea monstrului, dar personajul nostru central îl consolează: „şi eu am emoţii când vreau să mă împrietenesc cu cineva”, încât, în final, avem un monstru bun, fericit că are, în lumea lui, „un prieten pe vecie”, pe hamster, dar nefericit că se va despărţi de empatica fetiţă: „Monstrul începu din nou să plângă (…) cu nişte lacrimi mari, care se scurseră pe hainele Angelei şi o udară. Ea încercă să îl bată pe spate pentru a-l linişti şi, încet-încet, monstrul nu mai suspină atât de tare.” Umorul fin salvează scena tragică, petrecută pe malul lacului Atter, din faţa castelului şi într-o grădină nevăzută în tablou.
„Portalul domnului Gus”, adică albumul de picturi ale lui Gustav Klimt, înaripează imaginaţia autoarei şi în naraţiunea Prinţesa din copac, unde o prinţesă stă închisă în cameră pentru că „se teme de copaci”. Teama este dublată de nefericire, pentru că şi-a pierdut cel mai bun prieten: o pisicuţă, spre disperarea supuşilor şi a bătrânei slujtoare, Alberta:
Angela, văzând că era tristă, îi puse mâna pe umăr.
– Alberta, eu vreau să te ajut, şi eu am speranţă în mine. Te rog, lasă-mă să fac şi eu ceva pentru tine, spuse ea.
Le va ajuta, desigur, în ciuda handicapului sever de la gleznă, (căci magia, în acest episod, nu mai funcţionează, „durerea groaznică” revenind). Ca un autentic scriitor, Anastasia Celia Guţan schimbă perspectiva narativă, naratorul şi totodată personajul central devenind prinţesa; pisicuţa Sophie („din frunze”) va fi găsită în copacul din faţa geamului prinţesei, cele două fete se împrie­tenesc, Angela merge pe aleea pictată de Klimt „din ce în ce mai greu cu cârjele”, bătrâna Alberta (şi ea cam farmazoană, precum Gus) reuşeşte, după alte întâmplări epice interesante s-o transporte „în viitor”, cu ajutorul acelui dragon – şi el un locatar dintr-o fermă din lumea modernă.
Aici se încheie prima parte a cărţii Anastasiei Celia Guţan, dar nu şi „pelerinajul” la sursa livrescă ( şi în poveştile Dragonul care păzea merele şi Păpuşa foarte mică dintr-un copac foarte mare).
Dragonul „care păzea merele” pare să fie acelaşi personaj care o transportă pe Angela din trecut în viitor, aducând-o în zbor acasă, ajungând şi el la ferma sa. Inspirată de tabloul lui Klimt „Fermă în Austria Superioară”, 1911, naraţiunea nu mai are ca personaj central şi recurent pe fetiţa Angela, deşi „o fată” la fel de iubitoare de mere ca şi dragonul -care păzeşte merele de hoţi – apare în peisajul epic:
Era o fată. Dragonul o privi uimit, ea făcea acelaşi lucru ca şi el, încerca să salveze merele de pe jos. Nu crezuse niciodată că o fiinţă umană putea să facă aşa ceva. (…).
– Poftim, am salvat cât am putut, spuse fata. (…).
„Poate că unii oameni nu sunt chiar atât de răi”, se gândi dragonul.
Fraza concluzivă, cu ingenuitatea moralismului intrinsec, va fi, în următoarele naraţiuni, trăsătură comună. Sunt texte mai scurte, scrise la o vârstă şi mai fragedă a autoarei.
Bunăoară, Păpuşa foarte mică dintr-un copac foarte mare e scrisă în anul 2020, pe când avea 11 ani, fiind primul contact al Anastasiei cu Klimt; era în vara claustrării tuturor, iar Anastasia, în locul ei favorit, leagănul din curtea casei, răsfoia albmul lui Klimt, visând, probabil, la parcul sibian din apropiere, Parcul Sub Arini. Tabloul din 1909, „Park”, al pictorului austriac, cu desişul copacilor înalţi, care obturează orice perspectivă, i-a sugerat autoarei o naraţiune despre suferinţa extremelor, sau a realităţilor ieşite din comun, pe care societatea le nedreptăţeşte, dar uneori, destinul le favorizează, apropiindu-le: „Amândoi zâmbiră. Erau fericiţi că au putut să rămână prieteni.” Cine sunt cei doi??  O păpuşică şi un „copac foarte mare”, năpăstuit de ceilalţi copaci, căci „cu mult timp în urmă toţi copacii erau mici”. Noroc cu neaş­teptatul musafir pe care-l găsi într-o zi, leşinat, jos la trunchi:
– Bună, păpuşico! Cum ai ajuns tu aici? întrebă copacul.
– Bună ziua, copacule, am fost aruncată aici de celelalte păpuşi. Ele sunt mari şi râd de mine pentru că sunt prea mică, spuse păpuşa cu tristeţe.
– Şi eu am aceeaşi problemă (…)
– Eu cred că nu e bine să ne judecăm corpul, spuse păpuşica.
– Exact, nu suntem cărţi să fim judecaţi, ce-ar fi să fim prieteni? zise copacul.
– Da! Să fim cei mai buni prieteni, nu va conta cum arătăm, vom fi cei mai buni prieteni!
Justiţia reparatoare intervine, însă,
şi-i pedepseşte pe asupritori, căci „Oamenii care veniseră cu topoare” tăiaseră toţi copacii mici, nereuşind, însă, să-l doboare pe cel mare; alţi hoţi au furat toate păpuşile mari, dar cea mică a scăpat, căci a reuşit să se ascundă. Concluzia moralizatoare a autoarei este una compensatorie: „ Iar uneori e mai bine să fii foarte mic sau foarte mare.”
Povestea Copacul îmbrăţişărilor (care, împreună cu cele două naraţiuni comentate mai sus, alcătuiesc cel de-al doilea ciclu al cărţii, „Alte poveşti cu copaci”, p. 105-118) este cea mai veche poveste publicată în carte, scrisă la vârsta de 8 ani, în 2016, dovadă că obsesia copacilor e mult mai veche, chiar fără imboldul klimtian. E un text expresiv, pe cât de scurt, pe atât de emoţionant.
Deşi scurte, deşi poveşti – căci aproape toate încep cu formula uzuală „a fost odată”, deşi scrise la vârste fragede, mai mici decât vârsta scrierii micului roman fantastic (12-13 ani), poveştile Anastasiei Celia Guţan din cele două cicluri „Alte poveşti cu copaci” şi „Lumea din mintea mea” sunt mai tangente cu realitatea încon­jurătoare şi cu biografismul, micuţa prozatoare recreînd, cu inocenţă şi candoare, un univers epic captivant, înduioşător chiar, prin aspiraţiile, liniile de conţinut şi valorile umane pe care se bazează – aceleaşi cu care ne-a familiarizat şi personajul angelic, plin de bunătate, puritate şi compasiune, dornic de prietenie, de dreptate şi ajutorare din micul roman fantastic, adică Angela. Doar că aici, în poveşti, micuţa autoare, e (firesc) mai inabilă în tehnicile mascării realului, ceea ce imprimă un plus de expresivitate acţiunii şi personajelor – care, majoritatea, sunt fetiţe.
Aşa, fetiţa orfană „dintr-un oraş îndepărtat”, mereu tristă pentru că avea nevoie de căldură părintească, iar „îmbrăţişările erau puţine în acea familie”, o fetiţă mereu izolată la şcoală, căci „din cauza tristeţii ei (…) nu îşi făcuse prieteni”. Dar o zână i-a favorizat întâlnirea cu un copac magic, „cu frunze în formă de inimă”, care-i oferea zilnic, după şcoală, „porţia de îmbrăţişări şi era tot mai fericită”. În plus: „anii au trecut (…) s-a căsătorit (…). Iar copiii ei nu au dus niciodată lipsă de îmbrăţişări multe-multe” (Copacul îmbrăţişărilor).
Aşa, fetiţa Ana, care cumpără din librărie o carte „pe care nu o cumpăra nimeni”; pe o bancă, în parc, îşi întrerupe lectura şi, când revine de la joacă,
nu-şi găseşte cartea; printr-un concurs de împrejurări, narate succint, cartea ajunge la bibliotecă, unde şcolăriţa Ana o regăseşte, o împrumută acasă, dar, în final, aflăm că, „după ce o citi, nu o păstră, ci o duse înapoi la bibliotecă, să o citească şi alţi copii” (Cărticica pierdută).
Aşa, Anastasia, o „fetiţă  cu părul scurt şi blond, cu privire prietenoasă”, cu care Flafi – un nefericit al sorţii, „un căluţ de pluş” doar cu un picior, neiubit în familie din cauza acestui handicap, nevândut la magazin, din cauza aceluiaşi defect – se gândea că, cu această fetiţă ar putea fi prieten: „îşi dădu seama că ea era perfectă pentru el. Simţi în ea bunătate şi iubire”. Ceea ce se şi întâmplă: „ nu-ţi face griji, te duc acasă la mine şi o să-ţi cos un picioruş. (…). Flafi era atât de fericit (…). De acum, urma să fie iubit şi îngrijit de Anastasia, fetiţa care l-a salvat.” (Povestea lui Flafi).
Altă fetiţă oferă găzduire, acasă la ea, unei fete care n-avea unde locui: „Poţi sta cu mine şi cu familia mea”. De fapt, fata era o lamă, prefăcută de Zâna Rouă în fată, pentru că ea, lama Leni, iubea oamenii şi preţuia valorile lor: „Ea îşi dorea să fie ca un om, adică să fie liberă să meargă unde doreşte” (Leni).
Dar nu numai lamele şi căluţii de pluş iubesc oamenii, aspirând la simbioza şi iubirea lor, ci şi fluturii. Bunăoară, fluturaşul Lola îndrăgise sătenii de la munca câmpului şi pe fetiţa Anais şi, în urma insistenţelor, bătrânul fluture magician îl transformă în om, act descris de autoare cu savoare şi inventivitate epică:
luă o picătură de rouă de pe frunză şi o puse pe aripile Lolei. Apoi, pocni din antene şi Lola adormi. Peste câteva ore, se trezi sprijinită de trunchiul copa­cului. Dar ceva era diferit. Lola observă că, în loc de antene, avea un păr lung şi blond. Mai observă că îi dispăruseră aripile. Lola devenise om. (…).
Se întoarse spre copac şi văzu doi fluturi care veneau spre ea. Erau părinţii ei. Îşi dădu seama că încercau să-i spună ceva, dar nu mai înţelegea ce vorbeau. Lolei îi curse o lacrimă pe obraz.
Se-nţelege că fetiţa Anais „o conduse pe Lola acasă şi îi spuse că e în regulă să stea acolo” (Lola).
Anastasia Celia Guţan creionează, astfel, un topos al fericirii şi prieteniei universale, în care regnurile tânjesc după comunicare, simbioză şi bună înţelegere. Există, însă, întotdeauna, un agent uman empatic, bun şi salvator şi acela este personajul generic al poveştilor: fetiţa. Ea este aceea care pledează ferm şi împotriva înjosirii animalelor la circ.
Tot o fetiţă îi înlesneşte unui băiat, care „ trăia într-un loc groaznic, plin de rele şi ură”, pe nume Rău, să locuiască într-un „tărâm magic, plin de veselie şi bunătate”, în urma unor întâmplări cu totul şi cu totul neobişnuite. Încât, în final, el („de-acum îl chema Bono”) şi Una au devenit prieteni buni. Iar noi am învăţat că „toată lumea merită a doua şansă” (A doua şansă).
Receptivă la realitate, în anul 2020, în timpul pandemiei, mica autoare îşi adună în jurul ei toate jucăriile (troli, păpuşi, căluţi etc.) şi le ţine o lecţie despre neplăcuta întâmplare a omenirii, îndemnând la curaj şi speranţă:
 Ideea mea este să fim optimişti şi să ne gândim la ce ne place, măcar până oamenii de ştiinţă găsesc un leac pentru asta. (…). Haideţi, toată lumea! Râdeţi de ce vă place! Zâmbiţi la cei dragi! Vorbiţi cu prietenii la telefon şi discutaţi despre prietenia voastră!
Eu doar atât vreau. Nu mă supăr dacă nu o faceţi.
Prin cartea ei, Anastasia Celia Guţan ne deschide, cu delicateţe, candoare şi încredere, o fereastră spre sufletul unui copil din ziua de azi, pledând pentru frumuseţe, bunătate, prietenie, altruism şi alte valori umane.