Ioan Marian Ţiplic

În continuarea seriei de articole ce prezintă cercetările arheologice realizate la o serie de biserici fortificate din regiunea Sibiului rămânem în Podişul Hârtibaciului şi vă propunem, de această dată o incursiune în arheologia unei biserici fortificate mai puţin cunoscută şi cumva uitată: Biserica fortificată din Ruja. Prezentul articol rezumă o serie de cercetări arheologice oferind o perspectivă asupra principalelor rezultate obţinute  de către o echipă de arheologi de la Universitatea şi  „Lucian Blaga” din Sibiu (Ioan Marian Ţiplic, Adrian Şovrea, Alexandru Cioltei) şi Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu (Maria Crîngaci Ţiplic). Cercetările arheologice coordonate de Ioan Marian Ţiplic au fost posibile datorită lucrărilor de reabilitare din cadrul unui proiect cu finanţare europeană.

Localitatea Ruja (g. Roseln, m. Rozsonda, l. Valle Rosarum / Rosundal) a aparţinut în evul mediu, din punct de vedere religios, capitlului Kosd-Rupea şi scaunului Cincu din punct de vedere administrativ, iar astăzi este localitate a judeţului Sibiu, fiind aşezată la 5 km nord de oraşul Agnita şi parte componentă a acestuia. Deşi localitatea Ruja a intrat în atenţia cercetătorilor de timpuriu, biserica evanghelică de aici nu s-a bucurat de un interes deosebit din partea cercetătorilor din domeniul istoriei, arheologiei sau istoriei artelor şi această, poate şi pentri că,  prima atestare documentară a localităţii este relativ târzie, la 1349, când este menţionată alături de satele Mălâncrav, Stejăreni, Roandola, Criş, Floreşti şi Noiştat.

Biserica evanghelică şi turnul bisericii. Biserica actuală se compune dintr-o navă dreptunghiulară alungită, un cor dezvoltat încheiat cu o absidă pentagonală (foto 2), iar în partea de vest a bisericii se află un turn masiv (foto 1, 1a). Biserica a fost prevăzută şi cu o incintă dublă, care a dispărut aproape complet, astăzi păstrându-se doar o parte din zidul de est şi sud-est al incintei, iar in partea de sud-vest se mai pot observa zidurile de  pornire ale unui turn al fostei fortificaţii, turn care nu este menţionat pe planul publicat de Hermann Fabini (plan 1).

În ceea ce priveşte datarea bisericii există două opinii: cea a lui Virgil Vătăşianu care o menţionează ca fiind o biserică-sală din perioada gotică²⁶(sec. XIV), dar lasă loc şi pentru o altă încadrare cronologică mai timpurie, şi cea a lui Hermann Fabini care susţine că biserica a fost ridicată iniţial ca o bazilică romanică, încadrând-o, astfel, din punct de vedere cronologic în secolul al XIII-lea.

Primele cercetări arheologice la acest edificiu au fost realizate în aprilie 2002 de un colectiv format din Karl Zeno Pinter, Ioan Marian Ţiplic şi Maria Crîngaci Ţiplic, pentru ca apoi în perioada iunie – august 2020 să fie întreprinse cercetări arheologice cu prilejul proiectului de restaurare (plan 1).

Cercetarea arheologică a bisericii a pus în evidenţă existenţa unor elemente care susţin ipoteza că biserica actuală este rezultatul mai multor etape de construcţie. Secţiunile din interiorul bisericii au permis constatarea că au existat înmormântări, dar care au fost deranjate de lucrări de reamenajare a pardoselii (posibil chiar să fi fost scoase unele dintre morminte cu acest prilej). Stratigrafic a fost evidenţiată existenţa unui singur nivel de pardoseală care pare să fi fost realizat din lespezi de piatră. Totodată, au fost dezvelite ziduri care par a fi fost integrate în structura fundaţiilor navei actuale (foto 3). Atât spre vest cât şi spre est pereţii navei nu se ţes cu pereţii turnului şi ai corului, ceea ce sugerează că cele două componente (turn si cor) sunt anterioare navei, fiind unite odată cu construirea pereţilor de sud şi nord pentru realizarea bisericii actuale.

Cercetarea arheologică de la Ruja a evidenţiat şi existenţa mai multor nivele de înmormântări databile în cel puţin trei perioade distincte: morminte de dinainte de construirea actualului cor al bisericii (există un mormânt tăiat de fundaţia corului/altarului), morminte legate de funcţionarea bisericii până la Reformă (înainte de anul 1540) şi morminte ulterioare trecerii la confesiunea lutherană a comunităţii săseşti din Ruja (după anul 1540). Din orizontul timpuriu – probabil databil în secolul XIII – au fost descoperite o serie de morminte, orientate V-E, dintre care cel mai vechi pare a fi M27, un mormânt cu nişă cefalică şi treaptă, cu groapa săpată în pământ galben, caracteristici ritualice de înmormântare întâlnite la coloniştii din secolele XII-XIII (foto 6).

Pe latura de nord cercetările arheologice au dezvelit două fundaţii, dintre care una este din piatră de deal (un fel de gresie locală) lipită cu lut. În secţiune a fost surprins un colţ al acestei fundaţii, a cărei latură de sud intră sub fundaţia corului actual. A doua fundaţie, tot din piatră, este mult mai bine construită, adânc turnată şi cu o grosime de peste 1 m (foto 5, 5a). Rolul acestei fundaţii era de a susţine peretele de sud al pseudocolateralei (ce este observabilă şi în imaginele de început de secol XX). Rămâne de investigat lungimile acestor două fundaţii.

Pe baza datelor obţinute în urma cercetărilor arheologice se poate spune că actuala biserică este rezultatul mai multor etape de construcţie şi succesiunea acestora ar fi (plan 2):

–  turn locuinţă – probabil ridicat spre sf. sec. XIII sau începutul secolului al XIV-lea

–    capelă de curte ? – databilă la acelaşi interval cronologic, posibil actualul cor să fie ridicat pe fundaţiile acestei capele

–   edificarea actualei biserici – între sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, prin unirea turnului locuinţă şi a capelei?, rezultând o biserică sală cu navă de lăţimea turnului, acesta din urmă devenind clopotniţă.

–  lărgirea spre nord a navei – la o dată ce nu poate fi precizată pe baza datelor existente

–   refacerea elevaţiei corului şi navei – cel mai probabil în prima jumătate a secolului al XVI-lea

–    demolarea pseudo-colateralei de pe latura de nord – cândva după prima decadă a secolului al XX-lea.