Asistăm pe an ce trece la un mişto tot mai puternic şi la o minimalizare to mai mare a acestui eveniment. Deşi încă multe sunt nelămurite, multe sunt de cercetat, multe sunt revoltător de mincinos redate, totul în scopul, la fel ca în cazul Comisiei aceleia Warren, de a ascunde cât mai mult, de a te minţi cât mai puternic şi de a încâlci cât mai rău, de să nu-ţi mai vină să te atingi de subiect. Că dacă te atingi sau te aăropii, apar chestii nelămurite şi flagrant de suspecte care generează enervant de multe întrebări. Ca să ştie unii că nu am uitat, în ciuda fentelor pe care le tot practică de 33 de ani încoace. Vă daţi seama? 33 de ani…

A fost o revoluţie împotriva lui Ceauşescu, dar era mai bine pe vremea lui Ceauşescu… 

Un curent tot mai puternic, pe an ce trece, este cel cu "era mai bine sub Ceauşescu". Pe de o parte e de înţeles, mai ales după ce am trecut prin cretinelile pandemiste cu interdicţii tembele care au făcut dictatura comunistă ceva mai acceptabilă faţă de ceea ce ne-au impus ăştia sub pretextul unei boli. 
Pe de altă parte e un nonsens: adică l-ai dat jos pe Ceauşescu, urlai de-ţi pierdeai vocea că "ole-ole-ole-oleeeee Ceauşescu nu mai ieeeee!" pentru ca apoi să îl boceşti şi să ai amintiri fanrasy despre mamă ce viaţă era sub el, că a fost un mare patriot, că a construit, că a făcut şi a dres. Adică plânsul tipic românesc al slugii după stăpân. Da, în primul rând a fost o revoluţie împotriva lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi: nomenclaturişti, comunişti în funcţii, securişti, miliţieni. De ce? Pentru că, în ciuda laudelor oficiale fără bază în realitate, noi trăiam super-mega-prost. Frig în case, în şcoli şi la serviciu, sub acelaşi pretext ca şi acum, al economisirii şi "consumului con-
ştient". Magazinele alimentare erau aprovizionate cu "n-avem" şi "avem numa ce se vede" care au generat un sistem mafiot de bişniţă cu mâncare. Alimente raţionalizate, deşi nu era niciun război. Un multiplu cult al personalităţii, în care erau aproape zeificaţi cuplul Ceauşescu, fiul favorit Nicu (el mai puţin, dar totuşi era), partidul comunist, chiar secretarii de partid sau uneori directorii de întreprinderi. Un sistem compus din categorii superioare şi inferioare de populaţie (membrii versus ne-membrii Partidului Comunist Român). Programul TV în bătaie de joc, caracterizat ca "programul sandviş – un c**t între două telejurnale". Interdicţia importurilor şi a călătoriilor în străinătate, libertate de exprimare supravegheată complet, turnătorie la greu graţie turnătorilor la Partid, la şefi sau la Securitate. Şi o stare mocnită de revoltă, de "nu se mai poate", mai ales din partea tinerilor care doreau libertatea aia "ca Dincolo" şi care, cu riscul vieţii, deveneau, vorba sârbilor, "ciauşeski" – fugari peste fâşie sau peste Dunăre. La care se mai adaugă faptul că eram martorii frustraţi ai căderii regimurilor totalitare comuniste din ţările "vecine şi prietene", evident un aranjament la nivel super-înalt, pornit de la Moscova şi probail parafat şi la întâlnirile Gorbaciov-Reagan, dar tot vedeam că la ei "da" şi la noi "încă nu". 
Speram, încă din 1987, să scape România cumva de Ceauşescu şi să avem măcar o mică perestroikă şi la noi. Nu se dorea mult: ceva mai multă mâncare, ceva libertate de mişcare şi de exprimare, ceva mai mult program la TV, ceva mai puţină muncă pe coclaurile agricole unde prestau muncitori, slevi, studenţi, intelectuali şi militari, sub ochii batjocoritori ai "ţăranilor" de la CAP care se uitau cum le fac "domnii" treaba. Vizitele lui Gorbaciov la Bucureşti dădeau speranţe. Dar nimic. Mai rămăsese Congresul al XIV-lea  unde, spuneau cei "informaţi" (mai mult ca sigur via zvonoteca securistică, ce mai lansa diversiuni pentru detensionarea publicului) Nicolae-bătrânul va ceda puterea tânărului Nicu, cel care, aceeaşi zvonotecă spunând, a făcut minuni la Sibiu, de se găseau aici de toate (inexact, Sibiul era mai prost aprovizionat decât multe judeţe, aceasta cel mai mult din cauza piramidei de şefi şi şefuleţi care îşi lua fiecare "taxa de şmecher" din orice). A venit Congresul, iar Tovarăşu’ a fost reales în unanimitate. Atunci parcă s-a închis ceva în români, care au ajuns la concluzia că altfel nu mai merge, decât, cu orice risc, să fie dat jos. În plus, în ciuda faptului că s-a raportat cu mare tamtam că România şi-a achitat toate datoriile externe, nivelul de trai nu s-a îmbunătăţit cu nimic. Aşa că toţi simţeam-speram cumva că "ăsta nu o mai duce mult", de fapt că nu trebuie să o mai ducă mult. Mai era necesară o scânteie. Ceea ce a fost atunci, Timişoara. Acum, vin unii care rescriu istoria din mers, se mai reactivează tovarăşi pe reţele, care mai îmbuibat, care mai sărac, şi o bagă pe aia cu "ce bine era", cu Ceauşescu – un adevărat român, cu "se găseau de toate, iar dacă nu găseai te descurcai că ştiai tu pe cineva", cu "atunci s-a construit o ţară". Dacă le spui că era cam pe invers, o dau pe whataboutisme: "dar acum cu ăştia cum e?". Păi ăştia sunt urmaşii ălora. Votaţi de voi, tot timpul de voi. Astfel afli paradoxul că a fost o revoluţie împotriva lui Ceauşescu, dar era mai bine pe vremea lui Ceauşescu.  

Agenturili, ce ne-am fi făcut fără ele…

Mulţi ani s-a râs de fraza aceea a lui Ceauşescu (din discrusul televizat din 20 decembrie, dacă nu mă înşel) în care, în ciuda evidenţei şi a oamenilor liberi care deja, atunci, stăpâneau Timişoara, învinuia, pe un fundal de nedrept-credincioşi din CPEx (sau ce şi de unde or fi fost) tuna şi fulgera împotriva la "agenturli" şi la forţele externe ostile care vor să destabilizeze România pentru a o devia de pe calea prosperităţii şi a drumului ei spre făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. "Cum bă – ziceam – ăsta nu a văzut că tot poporul a fost împotriva lui? Ce o tot dă cu "agenturli" şi iar "agenturli"? Dar iată că pentru unii tovarăşi în costume sau uniforme, poporul era mult prea feicit ca să se revolte. Nu avea de ce. Păi cum, tocmai cei care invadau pieţele la vizitele oficiale, care ţopăiau pe marginea drumului pe unde trecea ARO-ul acela special 1-B-101 cu toată coloana oficială (da era şi atunci, dar aţi uitat), cei care îşi uneau vocile în "corurile reunite" la Cântarea României, chiar ei să o dea cu "jos cizmarul" şi cu "libertate"? Păi aici a fost lucru necurat, tovarăşi! Au fost agenturili care şi-au dat mână cu mână. Şi care erau tot mai multe pe ani ce treceau, de nu ştiu dacă va fi scăpat serviciul secret din Martinica sau agenţii speciali din Lesotho ne-contactaţi şi ne -contractaţi să pună de un 1989 în spaţiul carpato-danubiano pontic.. 

O Ladă, mai multe Lăzi, numa' cu agenţi ruşi să fie…

Amuzantă e povestea aia cu Lăzile (sau Ladele) pline de agenţi sovietici, o adevărată migraţie a popoarelor de spioni înspre Banat. Din noiembrie până de Crăciun 1989, era plin de maşini sovietice. Au fost "semnalate" 14 maşini cu turişti sovietici în centrul Reşiţei; "în preajma evenimentelor" Judeţul Caraş Severin era un fel de Cisnădiei spre Arhitecţilor, unde un fost şef de la Securitate vedea atunci "coloane" întregi, de unde concluzia că "nu pentru turism veniseră aceştia în România“. Ba chiar doar aşa, privind la maşini, tovarăşii din structuri s-au prins imediat că agenţii aceia sovietici nu au tras, ci "s-au implicat psihologic. Aveau rolul să deturneze, să deformeze“. (vezi articolul "Şeful securiştilor l-a găsit pe capul teroriştilor de la Reşiţa, din decembrie 1989!", în Expres de Banat, 17 ianuarie 2017).
Altcineva care a văzut coloane de Lăzi, ba chiar mai mult, a fost şeful Miliţiei din Caransebeş, care a remarcat că un automobil avariat undeva în judeţ, "făcea parte dintr-o coloană de 20, toate aceeaşi marcă şi care transportau 3-4 pasageri". Discutând dumnealui cu cineva din automobilul lovit, află că acea coloană de sovietici venea de la Timişoara şi mergea spre Bucureşti, din care câteva maşini s-au "rupt" şi au pornit spre… Haţeg. 
Coincidenţă, în perioada aceea eram militar în termen exact la Caransebeş. Ne aflam în alarmă de luptă din 17 decembrie seara. Adică eram gata de război, cu "ochii cât sarmaua – urechile cât pâlnia" cum ne instruia tovarăşul maior poreclit "Păpurică": armă, cască, patru încărcătoare cu "boabe" şi atenţie la orice. În plus, pe toată durata serviciului militar, fiind unitate aflată la şosea efectua serviciul de "vigilenţă". Adică primeai ordin să fii atent dacă va trece vreo maşină străină prin zonă. Orice maşină străină, nu neapărat din putredul capitalism, ci şi din ţările vecine şi prietene. Chiar şi cele aparţinând corpurilor diplomatice sau consulare. Ţi se spunea, să zicem: "un Mercedes de culoare neagră, numărul CD atâta şi atîta", dinspre – înspre. Iar tu, dacă îl vedeai, raportai. Ei bine, nu îmi amintesc să fi primit ordine de "vigilenţă" pentru coloane întregi de maşini sovietice, Ladă, Moskvici, Volgă sau Zaporojeţ în perioada noiembrie-decembrie '89. Nu le-am văzut nici fără a fi vigilenţi la ordin. Singura maşină suspectă văzută de mine a fost în noaptea de Anul Nou 1990, între orele 00-03, o Dacie 1310 albă care făcea naveta Caransebeş – un sat spre Lugoj, care probabil evacua băieţii isteţi care au tulburat apele între 22-31 decembrie în zonă. Dar despre aia nu am citit nicăieri. 
Oricum, nefiind destul atâta ambuteiaj de spioni şi diversionişti de la tov. Gorbi, cu timpul, numărul lor a ajuns la 30.000 (aşa am citit într-un comment de pe un grup cu tematică 1989-istă). Bun aşa. 

O mică implicare a "agenturilor"

La fel, tot pe surse din acestea de "interne", am aflat de băieţii speciali care, la începutul mişcărilor de la Timişoara, spărgeau "profesional" vitrinele magazinelor. Apoi am citit mărturia unui participant la revoluţie care a spart, cu nişte prieteni, vitrinele alea. A făcut-o doar ca să atragă atenţia şi ca să rămână ceva, un semn, în urma revoltei timişorenilor care, atunci nu se ştia câţi sorţi de izbândă va avea. Ei? La fel, cei care au pornit revoluţia de la Sibiu, cel care a lipit manifestele care chemau lumea la luptă împotriva dictatorului, muncitorii de la IUPS şi Balanţa, erau super agenţi sovieto-americani? 
OK, nu suntem rupţi de realitatea istorică să nu negăm o mică implicare, mai ales la pornirea "evenimentelor", până pe 21 decembrie. Cam prea scurt e drumul de la evacuarea unui episcop refomat la bătălia de pe 17 Decembrie. Cam ciudate erau şi inscripţiile acele cu "JOS CEAO(apoi corectat cu"U" peste "O"-ul iniţial)SESCU, din care una putea fi admirată mult timp pe str Lungă, până la "anveloparea termică" a blocului, mai ales că orice român alfabetizat ştia cum se scrie corect numele tovarăşului. Cam interesantă şi "petarda" acea de pe 21 decembrie care a creat panică la mitingul oamenilor muncii din Bucureşti şi care cică a fost primul "semn" al răspândirii revoluţiei pe plan naţional (deşi în alte oraşe, ca de exemplu Sibiu, lumea era deja ieşită în stradă). Ce se ştie mai puţin este că, după "poc"-ul acela şi după alo alo staţi liniştiţi-ul ăla ceauşist, mitingul a continuat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat (tovarăşi, nu s-a întâmplat nimic). Ba chiar oamenii muncii aplaudau de zor şi scandau convingător când Ceauşescu promitea suta de lei la alocaţie plus alte beneficii. La fel, tovarăşii directori şi secretari de partid trozneau şi trăzneau împotriva destabilizatorilor externi şi huliganilor de la Timişoara, în adunările oamenilor muncii din întreprinderi. Dar asta era doar o paranteză. 

Un strigăt uitat: "Vrem salam!"

Aşa se striga la Sibiu (nu "să plece tăticu’ vrem să vină Nicu!"), printre alte lozinci. Pare penibil, nu? Cineva a comentat destul de ofuscat despre ce rahaturi mai cereau şi oamenii ăia ieşiţi în stradă pe 21 decembrie. Auzi, "vrem salam". Pun pariu că şi pentru cei de acum sună caraghios, chiar comic. Uite bă, pentru ce au ieşit ăia la 89, păi NORMAL că erau varză şi au fost manipulaţi şi au fost decor & figuraţie la "Loviluţie". Evident că de la volanul maşinii şi de la nivelul coşului pe roate care scârţâie de plin ce e, poate că aşa se vede. Dar strigătul acela are ceva tragic. Adică, fii atent: atunci nu aveai nici măcar salam. Aveai pâinea drămuită şi dată pe buletin. Aveai CARTELĂ la alimente: ulei, făină, mălai, zahăr. În magazine fluiera vântul, se stătea la coadă chiar şi la hârtie igienică, pastă de dinţi şi… vată. Salamul era deja un ideal de bunăstare şi de nivel de trai peste ce aveai. Răspunsul la o lozincă din aceasta l-a dat un miliţian ce le-ar fi spus protestatarilor sibieni că lasă că vor mânca ei salam din carne de om. Da, voia lumea salam. Şi alte mâncăruri. Şi libertate. Şi să ne lase în pace Securitatea, să nu tot scaneze ce vorbim, ce gândim, ce c***m, că ei aveau şi salam şi multe alte chestii în plus. Şi nu s-a strigat doar "vrem salam". S-a mai strigat "Jos Comunismul". Şi "Timişoara". Au strigat şi "Nu mai vrem cartele", şi "Vrem carne". S-au luat la harţă cu unii care stăteau la coadă la Floaşu la portocale, că le băgase tov. Nicu portocale să nu se revoluţioneze, şi nu puteau refuza o ofertă aşa de bogată. 
Da, voiau oamenii salam şi carne. Asta în primul rând. Nu "spitale, nu catedrale". Nu "justiţie, nu corupţie". Nu filozofii şi concepte. Voiau mâncare. E urât să ieşi în stradă şi să ceri mâncare, dar aia era atunci. Dar uite că ăia cu salamu şi cartela vi l-au dat jos pe Ceauşescu. În timp ce alţii nu se băgau să nu fie luaţi la ochi şi priveau holbaţi de dincolo de geam ori aplaudau vehement la ultima şedinţă de partid reafirmându-şi susţinerea faţă de partid şi secretarul său general. Apoi, după 90, "s-au descurcat", vorba unuia care spunea că bă, cine s-a descurcat sub Ceauşescu se descurcă şi acum, cine nu, tot păduche a rămas.
 
Revoluţionarii cei răi versus Miliţia şi Securitatea cea bună

Am înţeles că la Sibiu cei care au ieşit în stradă erau jumătate revoluţionari, jumătate alcoolici, infractori cu dosar sau fără, pleava societăţii, golănimea cartierelor, artişti în diverse stadii de ratare, muncitori cunoscuţi ca indsiciplinaţi şi nedemni de a fi membri de partid, studenţi prostiţi de Metronomul de la Europa Liberă, liceeni corigenţi la economie politică, femei de ne-încredere, saşi "trădători" cu gândul la emigrare în RFG, în fine, tot ce societatea socialistă avea mai la marginea societăţii ei socialiste. Aşa reiese din "memorialistica" anumitor persoane. Evident, cei care au ieşit împotriva lui Ceauşescu erau turbulenţi şi porniţi. Pentru că, deşi nu neapărat cu doctorate la servietă, ştiau un lucru: odată ce ai pornit 
pe calea asta, nu te ma poţi opri, dus eşti. Gata. Imediat ce ai ieşti în stradă sau pe poarta fabricii, deja erai clasat, notat, gata de raportare la băieţii cu ochi albaştri. Soarta îţi era pecetluită. Ori învingeai, ori erai praf. Deci, ce îţi mai păsa? Ce mai aveai de pierdut? Asta nu au înţeles unii din spatele armei şi cu degetul pe trăgaci: cei mai periculoşi sunt cei care nu mai au de pierdut. Degeaba îl împuşti pe Mititelu în Piaţa Mare, mai mult provoci cu asta. Degeaba sari cu câinii şi cu pulanul la blocul plombă, că mai mult întreţii ura şi ţi-i motivezi. Degeaba baţi la ei pe Gheorghe Lazăr, sau îi umpli cu apă în Piaţa Mare. Mai mult îi întărâţi. Iar dacă te aştepţi ca după toate astea să vină cu "bună ziua, am dori să discutăm ceva probleme sociale de ordin general, iar dacă nu vă supăraţi, am avea şi ceva revendicări" sau să joace hora mare cu tine de mână, te înşeli. (va urma)