Se spune că moartea este deznodământul dintre două "ipostaze definitive": prima dată se moare din lipsa respiraţiei şi, a doua oară şi definitiv, când îţi rosteşte numele ultimul prieten. S-ar putea să existe replici morale, suferinţe împăciuitoare şi aproape dialectice, dacă vom crede că nimic nu se continuă! Să spunem, în lipsă de continuitate, că totul se înmulţeşte cu zero, când nimic nu mai e.

Când eşti amintit, nici ceilalţi nu sunt supuşi uitării: închipuirea fără deznodământ nici timpului nu-i oferă trecutul previzibil. Ceea ce este o blasfemie şi ne convine. Se mai spune, într-o propoziţie, că nici alcătuirea unei fraze nu se constituie din morţile consecutive prin care ni se transmite ceea ce nu ne convine. Sau, ne convinge.

Se spune că realitatea e o dezamăgire, o ipostază în care se mai spune-ciclic dar fără temei ancestral-că am uitat ceea ce voiam să destăinuim şi nu mai este, din moment ce nu ne convine. Se spune că aşa ne trebuie (în expectativă) şi se mai spune că între cele două "momente" ale morţii se întâmplă repetiţii de moment ceea ce pavează drumul spre finalul neexplicit…Te lasă memoria, fix când încerci să treci strada şi traseul nu mai are orientare, şi s-a întunecat azimutul. Ţi se rup frazele în mijlocul unei idei mute şi te exprimi invers, ca un păpuşar îndrăgostit de sufler. Se întâmplă, probabil tot mai firesc, să participi la evadările din timpul fără putinţă de prezis, adică în expansiune şi tot mai îndepărtat de punctul fix de unde se răstoarnă Universul.

                                                                     ***

Suntem melancolici când ne imaginăm că s-ar putea să existăm. Una fără cealaltă, nu sunt în măsură să frângă o linie punctată pe grăniţuirea trecerii dincolo de aceeaşi linie frântă. În umbra căreia am devenit "nepieritori", religioşi prin practică repetabilă, atei moralişti sau mistici (cam cât durează visul coconului din şansele fluturelui strivit în insectarul din bibilioteca personală a celor care şi-au aşezat pe "rafturi" trecutul prăfuit). Cât o fâlfâiere.

Se spune că mulţumirea este cel mai grozav lucru, când ne râdem, în lipsă şi, totuşi, aceiaşi. Există o înţelegere, atemporală, cu şansele dinafara timpului, de parcă am fi rezidenţi în propria convingere: nimicul previzibil, sub formă de final încercuit. Invers, e pătratul cu laturile frânte.

Se spune (şi se repetă ostentativ) că existăm, mulţumită imaginaţiei. Nu vom vedea desăvârşirea, dacă nu întrezărim ceea ce nu este. Şi totuşi, nu ştim să închipuim ceea ce ne-ar conveni. Există o înţelegere între ce ştim şi ceea ce ar putea să ne uimească. Vom afla ce nu am ştiut să ne uimească, dacă ne implicăm între pauzele istoriei profitabile. De fapt, nici nu am reuşit, vreodată, să ne implicăm între ceea ce ştim şi imaginaţia ce ne lipseşte. Se spune că n-ar trebui să fim desăvârşiţi. Corect, din partea de unde nu ştim până unde duce un detaliu implicat în destabilizarea aceluiaşi final, repetabil, dacă totul ar fi ceea ce credem-prin indiferenţă-nu înseamnă că ni se întâmplă în timpul vieţii, dar se petrece prin deznodământul care e, întotdeauna, aproape şi de neînlocuit…