În monografia „Ion Agârbiceanu”, istoricul Mircea Zaciu prezintă localitatea Orlat, la „Notele” cap. „Tentaţia romanului”: «Orlatul e atestat în documente de prin 1317-1320 sub numele de Monte Civinii, iar la 1322 Villa Warolyafolw (…); la 1495 Winsperg, 1507 Oralath, la 1733 Orlat, 1750 Orlat, etc. (…); parohia datează din 1710. Are şcoală comunală de piatră din 1815. În 1900 erau 222 şcolari, cu patru învăţători. Parohia număra pe timpul conscripţiei lui Samuil Micu-Klein, 1310 suflete, avînd 8 preoţi uniţi. La 1900 erau 1783 suflete, în parohia „matre”. În „filii” Orlatul avea în subordine Cacova, Cristianul, Săcelul şi Sibielul. Venitul congrual era de 609 coroane şi 20 fileri. (Cf. Şematismul veneratului cler …, Blaj, 1900, p.556)». 
Cea mai veche descriere cunoscută a localităţii este cuprinsă în lucrarea Academiei Române – Institutul de Istorie George Bariţiu Cluj-Napoca, elaborată de Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan, „Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750” (vol. 1. Editura Enciclopedică, 2009). În Tabelul care serveşte la conscripţia scaunului Sibiu şi a posesiunii Orlat, descoperim următoarea prezentare a localităţii: «Este un sat românesc, din care două părţi aparţin renumitului comitat Alba, iar o treime, fiind bun al oraşului Sibiu, ţine de scaunul Sibiu. Se află faţă de Sibiu la o milă distanţă. 
Teritoriul este în majoritate nisipos şi plin de pietre. Locuitorii se întreţin, în general, din confecţionarea de scînduri de brad pentru construcţii, pe care le aduc cu multă trudă şi osteneală din munţi îndepărtaţi şi le vînd la Sibiu şi în diferite sate. Alţii trăiesc din muncă manuală. Această posesiune a oraşului deţine două părţi de hotar, care sînt cultivate ambele, cu excepţia cîtorva ogoare. Se ară cu patru şi şase animale de jug. Se gunoieşte, de obicei, la fiecare doi ani o dată. (…) 
Fîneţele sînt separate de părţile de hotar. Urna de vin se vinde, într-un an mijlociu /ca rod/, cu preţul mediu de zece creiţari. Pădurile de-abia dacă le ajung celor de aici, iar păşuni trebuie să ia în arendă din altă parte, pe bani gata. (…)». 
Prima lucrare monografică a localităţii a apărut în 1895, fiind premiată la concursul publicat de tinerimea română din Sibiu pentru monografiile comunelor comitatului Sibiiu „MONOGRAFIA COMUNEI ORLAT scrisă de Romul Simu, învăţător în Orlat”. Reproducem selectiv: «5. Biserica. Biserici sunt două, una românească greco-catolică şi alta romano-catolică. 
A noastră e zidită din peatră, la anul 1790, în strada bisericii. E în stare destul de bună, numai prea mică în asemănare cu numărul cel mare al locuitorilor: de aceea trebuie luate încă de acum în vedere mijloacele pentru facerea unei alte biserici. Oamenii cercetează regulat biserica, în care atît preotul cel bătrân, venerabilul părinte Petru Brad, care serveşte de 40 de ani, a predicat întotdeauna la 2-3 săptămâni şi tinărul şi zelosul cooperator Dionisie P. Decei, aşezat aci în Decemvrie 1893. Biserica a avut la începutul anului 1894, un fond de 5 mii şi jumătate. Acest fond este format din venitul dela Moara-din-jos, la care biserica are 5½ părţi din 16, cari aduc la an venit curat de 200 fl. În acest an s-a zidit pentru preotul cel tinăr: casă, culină şi celelalte clădiri economice, cari ar face onoare ori-cărei parochii. Spesele cele mai multe s’au făcut din fondul bisericii. Preotul trăeşte din eclejia de 15 jugăre şi din venitele ce le capătă pentru servicii. Dela comună are 90 fl., dela fiecare parochian câte o zi de clacă. Încă din 1885 învăţătorul-dirigent Romul Simu a format un cor de bărbaţi în două voci. Acesta cu venirea părintelui Decei, a luat un avânt frumos. În anul acesta, la stăruinţa tinărului preot şi a soţiei sale, s’a pus temeiul unei «Reuniuni a femeilor greco-catolice din Orlat, pentru înfrumuseţarea bisericii ». Poporaţiunea română a Orlatului este greco-catolică. 
Comune mari greco-catolice începând dela Făgăraş până la Orăştie, adecă între vre-o 100 şi câteva zeci, sunt numai Orlatul, Veştemul, Racoviţa şi Cujirul, în cari au fost grăniţeri. Dar sunt şi comune curat greco-orient ca: Jina şi Ţînţari, cum şi de cele cu locuitori greco-catolici şi greco-orientali. În cele confesionale prin urmare grăniţerii n’au fost jigniţi ci s’a păstrat starea de mai înainte. Biserica romano-catolică este mare, şi mai frumoasă decât a noastră. Erau vrednici grăniţerii să li-se lasă lor această biserică. (…) 6. Ţintirimul şi progadea. Vorba «ţintirim» aci nu e cunoscută. La biserică e: «progadea bisericii», iar cealaltă e «progadea». Progadea bisericii este închisă foarte bine, parte cu zid, parte cu pălan. În aceasta, mai spre Mează-zi dela biserică a fost biserica cea veche. Aci se îngroapă feţele bisericeşti. Progadea este capul stradei aşa numite a progăzii, în partea de cătră Apus a comunei. Aceasta în timpul graniţei a fost bine închisă cu zid, care în anii din urmă s’a stricat rău pe multe locuri. Fiind cimiterul un loc sfânt şi de odihnă vecinică a iubiţilor noştri, e nu numai ruşine, dar şi mare păcat a nu sta o cruce, un pom, un arbore şi o floare pe mormintele lor. (…) Şcoala din comună, fiind şi acum destul de bună, copiii se pregătesc, încât pot intra de-a dreptul în gimnasiu sau şcoale reale, au intrat chiar şi în preparandie în aceşti ani. Dar, durere! foarte puţini părinţi de aici îşi dau copiii la şcoale mai înalte. Azi de abia sunt doi: unul la gimnasiu şi altul în reale; pe când ar trebui şi ar putea să fie măcar 10. În timpul graniţei le era uşor Orlăţenilor a-şi creşte copiii, pentru că cu învăţătura din şcoala de aici puteau să devină: căpitani, învăţători şi altfel de cărturari. Prin urmare atunci se creşteau mai fără nici o cheltuială copiii. Azi însă s-au schimbat împregiurările. Cu învăţăturile dintr-o şcoală poporală (dela sate), fie ea cât de bună, şi fie ea săsească, ungurească, sau altcum, nu mai e cu putinţă a ajunge tineretul nostru în slujbe, ci trebuie să mai înveţe la oraş, cel puţin 7-10 şi mai mulţi ani. Iar această învăţătură se face cu multe jertfe dela părinţi întru buna creştere a fiilor lor». În această comună s-a integrat preotul Ion Agârbiceanu, activitatea acestuia fiind surprinsă de istoricul literar Mircea Zaciu. Reproducem selectiv din lucrarea „Ion Agârbiceanu”: «În perioada de la Orlat se ataşează mai strîns de N. Iorga, Oct.C.Tăslăuanu, Horia Petra Petrescu, Ilarie Chendi ş.a. Îl cunoaşte pe Caragiale (1911). Agârbiceanu are acum o conştiinţă mai clară a valorii creaţiei sale, în urma apariţiei volumelor din 1909 şi 1910. Va încerca chiar să le supună unui premiu academic, la Bucureşti, după cum rezultă dintr-o scrisoare către Il. Chendi. E drept că raportul lui D. Nanu, cu argumente din cele mai stupide, opinează pentru respingere. Acest eşec nu pare să-l fi demoralizat totuşi pe scriitor. Leagă o prietenie sentimentală cu Gîrleanu, care-l sprijină la editura Minerva, unde-i apare „În întuneric”. 
Duiosul evocator al „Bătrînilor” era convins că tînărul său confrate e un talent de mare viitor, un suflet plin de blîndeţe, candid şi senin, contrastînd aparent cu „lumea întunecată, tragică şi aspră a operelor lui”. Acestea făceau o impresie puternică prin tonurile sumbre, duritatea liniilor şi asperităţile stilistice. Gîrleanu îl surprinde „alergînd, cum am alergat cu toţii, pe la editorii bucureşteni”, şi-i oferă ajutorul. Realitatea mercantilă a scrisului, editurilor, ziaristicii i se relevă tot acum, celui ce socotise întotdeauna scrisul drept un apostolat. Totodată, îşi intensifică relaţiile politice. Era colaborator la „Lupta” din Budapesta, la „Tribuna” din Arad, dar şi la „Românul”». (va urma)