Despre nesfârșitele calupuri de reclame la tot felul de suplimente alimentare am mai vorbit, dar cum au șapte vieți și sunt parcă tot mai glăsuitoare, le vom aduce din nou în discuție. Luptându-mă de ceva vreme cu o răceală ciudată care probabil s-a atașat într-atât de mine încât îi vine greu să mă părăsească definitiv, am fost nevoit să mai calc o dată pragul unei farmacii, pentru a încerca alte leacuri. În fața mea o doamnă vorbăreață îi explica farmacistei că ia vreo trei tipuri de suplimente alimentare și o ruga să îi mai recomande ceva pentru bilă. Dacă am reținut corect, înghițea pilule pentru întărirea oaselor, pentru imunitate și pentru rinichi. Preventiv. Că nu se știe când e nevoie. Farmacista o întreabă, cu jumătate de gură, dacă a consultat vreun medic, iar doamna degrabă înghițitoare de pilule reacționează ca picată cu ceară: ”Nu, doamnă! De ce să mă duc, că doar știu ce am. Am văzut la televizor că sunt niște pastile pentru bilă, dar nu mai știu cum se cheamă”. Brusc, mi-am amintit de tanti Maria, vecina din copilărie, care suferea de sindromul Ampicilină. Orice o durea, de la mâini, cap, spate, până la picioare lua Ampicilină. Îmi amintesc că, la un moment dat, și-a rupt mâna, i-au pus-o în gips, iar după vreo două zile a început să ia -ați ghicit- tot Ampicilină. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi făcut tanti Maria dacă ar fi trăit în vremurile astea, sub avalanșa suplimentelor alimentare promovate asiduu ca leacuri pentru probleme la prostată, rinichi, ficat, ochi, urechi, plămâni, oase, piele, unghii, inimă. Sindromul Ampicilinei s-a transformat în cel al pilulelor din reclame luate cu sau fără rost, preventiv ori tardiv. Cu toate că s-au înmulțit cabinetele private, terapiile, soluțiile medicale, omul de rând preferă, de multe ori, să se trateze după ureche, urmând îndemnurile izvorâte din televizor ori dibuite pe atoateștiutorul Google. Sistemul medical public ce te supune la chinuri birocratice traduse prin coadă pentru bilet de trimitere, programări amânate și alte cozi la ușa cabinetului nu face altceva decât să încurajeze aplicarea tratamentelor de tip tanti Maria. Coadă e și la cabinetele private, unde mulți nu își permit să ajungă și atunci fie se tratează după recomandări făcute de oricine, mai puțin de medic, fie cu leacuri băbești. În acest marasm nu e de mirare că se formează o piață extinsă pentru toate produsele nemedicale prezentate ca vindecătoare și totodată se acutizează starea de sănătate precară a majorității românilor. Buturugile din sistemul sanitar de stat sunt un șir nesfârșit de piedici pentru pacientul care își pierde încrederea în tot ceea ce înseamnă spitalele publice. Când ți se spune că trebuie să aștepți trei luni pentru un examen CT sau RMN, că nu mai sunt bani pentru analize medicale gratuite, că lipsește cutare medicament din spital și trebuie să îl cumperi, ajungi să te îmbolnăvești și de neîncredere. Iar când trupul e bolnav pentru mai multă vreme, nici sufletul și mintea n-au cum să rămână sănătoase.