Trăind 50 de ani aproape într-o societate în care nu era zi să nu aud vorbindu-se de patriotism, am devenit imun la acest cuvânt şi la acest sentiment. Eram chiar îngrijorat, pentru că mi se părea anormal să nu-ţi iubeşti ţara, limba, conaţionalii, eroii neamului, vatra strămoşească. Mă gândeam că sunt un imbecil lipsit de suflet. Asta până în 1990 când, pentru prima dată am trăit mai multe săptămâni departe de România, de Sibiu, de rude şi de prieteni. Cei la care poposisem, dorind să-mi facă o surpriză, într-o seară, m-au dus la un spectacol cu muzică şi dansuri din lumea largă. La un moment dat, pe scenă a apărut Nelu Chindea, iar după el, în sune­tele taragotului, tropăind şi chiuind, au năvălit Junii Sibiului, în ropotele de aplauze ale asistenţei. Mi-au dat lacrimile şi m-am stăpânit să nu izbucnesc în plâns. Atunci mi-am dat seama că sunt patriot şi că nicăieri n-aş putea trăi departe de ţara mea, aşa blamată, aşa chinuită, aşa ostracizată şi atât de jefuită din toate părţile. Da, doamnelor şi domnilor (!), am fost, sunt şi voi fi patriot cât voi trăi, chiar fără să-mi pun mâna dreaptă în stânga inimii când se cântă imnul. * Sunt multe racile în societatea noastră actuală, mă uit îm­prejur cum se degradează presa, care din a patra putere în stat a ajuns a cincea roată la căruţa guvernanţi­lor, de la ultimul sat până la primul om al ţării nu auzim şi nu citim decât baliverne. * Apropo de limba noastră "ca un fagure de miere", aceasta a ajuns mai de lemn decât cea dinaintea revoluţiei şi se foloseşte într-o veselie, mai ales în oraşul de unde se dă ora exactă. Adina Popescu, o jurnalistă onorabilă, încearcă un inventar al formulelor uzuale în zilele noastre. Ia­tă câteva: "Nu ne mai facem bine; Ce să-i faci, n-ai ce-i face; Dumnezeu e român; Românica; Cu drag; Nu se merită; Pupici; Sunt în duş; A ieşit din zona de confort; Bun gă­sit; Mă pun la somn; Am servit masa; Merg să consult un medic" etc. Ştiţi care-i culmea? Că s-au înmulţit strică­torii de limbă, dar nu-i văd deloc îngrijoraţi pe aca­demicieni, care ar trebui să fie în prima linie a apă­rătorilor ei, în frunte cu prof. univ. dr. Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Aca­demiei Române. (Fost amic la toartă cu Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, au ajuns să se bălăcărească la bătrâneţe, ambii fiind trecuţi de 80 de ani. De fapt, Simion a "uitat" să-şi plă­tească cotizaţia la USR şi Manolescu l-a suspendat: "Cum să-l dau afară pe Eugen Simion din Uniune? E un tâmpit". Orgolii de inşi senili. * Vechiul meu prieten din copi­lărie, Guştin, acum pensionar CAP, are o problemă: cum le caută de ou găinile regele Charles al III-lea. "La Viscri era fermier, dar acum, la Londra e alt protocol". Am râs: "La ferma lui din Anglia, de ochii lumii, îşi pune pe deget un prezervativ chinezesc, că ăia le au mai mici!" A fost rândul lui să se hlizească. Fiecare cu probleme­le lui! *Se pare că, treptat, revista România literară revine la vechiul obicei al dialogului cu cititorii şi, implicit, la Poşta redacţiei. Mi se pare o idee bună, pentru că astfel mai atrage cumpărători şi…veleitari. * Vorbeam cu un megieş de toate şi nimic. La un moment dat a trecut pe lângă masa noastră de pe terasă o bătrânică. Eram cu spatele la trotuar, n-o văzusem. El mi-a spus că era una dintre frumuseţile din liceu, de care mai toţi se îndrăgosteau în recreaţii. N-am regretat că n-am vă­zut-o. Femeile frumoase n-ar trebui să îmbătrânească. (Am zărit-o fugitiv, la tv pe Sânziana Pop, de care am fost înamorat când era căsătorită sau iubită cu ac­torul Dan Nuţu ori cu fotbalistul Florin Cheran. Mi-a trecut repede. Acum Sânziana Pop are 83 de ani şi îmi pare rău că am văzut-o…