Articol
Ce ne trece prin minte când cineva asociază pe altcineva cu cortorarii? Recunoaștem ori ba, asocierea e una cu nuanțe peiorative. De ce? Din cauza prejudecăților, a diferențelor culturale, sociale etc. Ce ați spune dacă cineva v-ar propune să stați timp de doi ani în preajma unor familii de cortorari, în casele și curțile lor, să-i însoțiți zi de zi, să îi ascultați certându-se, râzând, plângând, să atingeți fibra existenței lor cotidiene? Nu știu dacă sunt mulți care ar încerca o astfel de experiență. Cătălina Tesăr, însă, a fost fascinată de cortorari, are un doctorat în antropologie susținut în Marea Britanie pe aceeași temă și, pentru doi ani, a pătruns în intimitatea unor astfel de familii din zona Sibiului, învățându-le graiul, descoperindu-le viața de zi cu zi, obiceiurile, frământările, mentalitățile. Toată zestrea adunată a așezat-o cu grijă și inspirație în filmul documentar ”Pocalul”, producție ce va deschide ediția din acest an a Astra Film Festival (AFF), în 9 octombrie și pe care, credeți-mă, nu trebuie să o ratați (vor fi mai multe proiecții, conform programului). Când am citit despre acest film m-a înghiontit acea curiozitate neastâmpărată pe care o ai față de ceea ce poți vedea zi de zi, fără să cunoști acel ceva în profunzime, fără să îl înțelegi prea bine. Așa că l-am rugat pe regizorul Dumitru Budrala, sufletul AFF, să îmi înlesnească vizionarea documentarului înainte de premieră. După ce am văzut filmul, am înțeles de ce ”Pocalul” deschide cel mai mare festival de film documentar, care nu duce lipsă de producții interesante despre oameni, fenomene, comunități și locuri fascinante. Am avut sentimentul că totul e filmat cu o cameră ascunsă, pentru că dialogurile, certurile, disputele păreau despuiate de orice regie. Sunt un devorator de filme documentare, pentru că ele ne deschid mintea și sufletul, ne poartă în locuri în care nu vom ajunge vreodată, între oameni al căror mod de viață nu îl înțelegem, pentru că aceste producții deșurubează prejudecăți și ne picură un pic de înțelepciune în gândire. Am ales să vorbesc despre acest film pentru că, văzându-l, am înțeles că ceea ce ajungi să deslușești, să cunoști, nu te mai sperie, nu te mai țintuiește în lanțurile ruginite ale prejudecăților. Cum se tocmesc cortorarii când își însoară/mărită fiii și fiicele? Ce rol are pocalul în aceste înțelegeri și până când rămâne zălog la familia fetei? Ce fac cortorarii când infertilitatea le strică rânduielile strămoșești? Sunt doar câteva întrebări la care acest film răspunde frust, cu ”materialul clientului”. Dincolo de porțile stricate, de gardurile și ușile șubrezite ale caselor acestor oameni stau credințe, mentalități, drame sau împliniri pe care contactele sporadice cu ei nu ni le pot explica în profunzime. Filmul acesta te ia de mână, te bagă în casele lor, de parcă te-ar trece pe un alt tărâm, dezvăluindu-ți măruntaiele unei lumi despre care credeai că știi totul. Și, surpriză, constați că nu știai mai nimic. Filmul nu își propune să te facă să-i iubești, să-i admiri pe cortorari, ci doar te ajută să îi cunoști mai bine, să le înțelegi comportamentul, zbuciumul gălăgios, oferindu-ți un decodor cultural. Când reușim să pricepem câte ceva din viața celor pe care îi priveam doar prin etichete, devenim un pic mai toleranți, poate chiar mai înțelepți. De ce ai intra în casa unor cortorari de lângă Sibiu? Pentru că tot ceea ce experimentezi, fie și indirect, te șlefuiește, te scapă de fobii, te eliberează de prejudecăți, te ajută să crești.