-Anca Sîrghie: Stimate domnule profesor Nicholas Dima, am aflat  din cărţile dumneavoastră, între care “Maratonul vieţii” din 2019 este atât de bogată în mărturii legate de spectaculoasa dumneavoastră existenţă, că aţi urmat Liceul “Mihai Viteazul” din Bucureşti, după care, la Politehnică în anul al II-lea aţi fost arestat şi dus la Închisoarea din Aiud. Nici aceea, nici altele, ce au urmat, din cauza atitudinii de revoltat politic anticomunist,  n-au reuşit să vă demoralizeze. Dumneavoastră v-aţi păstrat curajul, reuşind să terminaţi Facultatea de Geografie la Universitatea din Bucureşti. Imposibila acceptare a regimului comunist a făcut ca, după mai multe tentative, să plecaţi din România socialistă. În 1968, eraţi în Austria, de unde aţi ajuns în SUA. O izbândă avea să fie doctoratul realizat la Universitatea Columbia din New York. Este cunoscută activitatea dumneavoastră la Radio Vocea Americii, pe care îl ascultam cu mare interes în anii aceia întunecaţi. Citindu-vă cărţile de confesiuni, am aflat că timp de 4 ani aţi fost directorul Catedrei de Studii Europene la Şcoala Superioară Specială a Armatei Americane “John F. Kennedy” la Fort Bagg din Carolina de Nord. O experienţă interesantă aţi trăit-o şi în Etiopia, unde timp de doi ani aţi predat  la Universitatea din Addis Abeba. V-a şocat contradicţia dintre triburile rămase, parcă, în epoca de piatră şi cronicile cu cei 237 regi şi împăraţi. O evoluţie spectaculoasă în tot ! Ştim că aţi scris 12 cărţi, dintre care 5 în limba română şi 7 în engleză. După Revoluţia din decembrie, aţi revenit în România şi aţi ţinut conferinţe la Univer­sitatea Româno-Americană din Bucureşti. Permiteţi să mă opresc la un moment mai puţin comentat, ca să vă întreb: Care este mesajul tezei dumneavoastră de doctorat pe tema “Consecinţele etnice ale politicii demografice a Uniunii Sovietice”? Unde aţi susţinut-o şi cu ce profesor îndru­mător?

 -NICHOLAS DIMA: Titlul exact al tezei mele de doctorat este “Migrarea de la sate la oraşe în Uniunea Sovietică în anii post­belici şi consecinţele etnice ale migrării.” Am susţinut dizertaţia în 1975 la Univer­sitatea Columbia din New York, avându-l ca îndrumător pe profesorul Robert Lewis. Importantă nu este însă atât de mult teza, cât etapele prin care am trecut ca să ajung la doctorat; adică aproape cinci ani am făcut studii la zi, ani care au inclus şi cercetarea necesară tezei. Şi aceasta, după alţi cinci ani de studii la Facultatea de Geografie din Bucureşti, unde am obţinut licenţa în geografie fizică cu o lucrare despre clima litoralului românesc al Mării Negre.

Subliniez totodată că am ajuns în Statele Unite în 1969 şi, după doi ani şi câteva luni, am fost admis la doctorat. Nu mi-a fost însă deloc uşor. În toţi acei ani de studii supli­mentare la Universitatea Columbia din New York, m-am luptat continuu cu greutăţi mate­riale şi cu dificultăţi de limbă engleză.

AS: Dacă tot am atins acest subiect, vreau să vă întreb cum se obţine în general un doctorat în America?

ND: Întrebare foarte bună. Pentru cititorii acestui interviu este util să menţionez elementele cheie ale obţinerii unui doctorat în America. Pentru a fi acceptat, trebuie să fi absolvit cu note bune o facultate acreditată şi să ai recomandări din partea unor profesori care te cunosc. Universităţile preferă absolvenţi cu studii de masterat, dar acceptă şi absolvenţi doar cu bachelor’s degree. Precizez că universităţile sunt pretenţioase, iar cele de mare prestigiu sunt foarte exigente. Columbia, de exemplu, se află printre primele zece universităţi din lume. La ultimul sondaj, era -cred- pe locul opt. Asemenea universităţi sunt şi foarte scumpe. În urmă cu 50 de ani, taxele anuale la Columbia erau de aproximativ
7-8 mii de dolari. Acum ele ajung la vreo
70 de mii de dolari pe an.

Altfel, în funcţie de diploma pe care o ai şi de cursurile luate, în programa de studii ţi se recomandă sau îţi alegi singur cursurile care te interesează. Apoi, pe măsură ce acumulezi numărul de credite cerut de universitate, te consulţi cu profesorul îndrumător şi începi să te concentrezi pe specialitatea pe care o doreşti. Între timp, dacă nu ai deja un masterat, ţi se cere să scrii o teză echivalentă. Fiecare facultate are, totodată, unele condiţii obligatorii proprii. De exemplu, la Facultatea de Geografie a Universităţii Columbia a trebuit să susţin examene la două limbi străine. Eu am ales franceza, ca limbă de circulaţie internaţională, şi rusa, deoarece unele din documentele pe care urma să le consult erau în limba rusă.

-A.S.: Cum se specializează studenţii, cursanţii, în aceste condiţii?

-N. D: Fiecare student frecventează cursurile care să-l conducă la o specializare principală şi la una sau mai multe specializări secundare. In acest scop, studentul, care în general este un om matur când ajunge la acest nivel, se consultă cu profesorii facultăţii respective. Oricum, în funcţie de studiile precedente, fiecare student trebuie să frecventeze un număr obligatoriu de cursuri şi să acumuleze un număr specific de credite. După îndepli­nirea acestor condiţii începe pregătirea pentru un important examen oral, pe care îl susţii în faţa unei comisii formate de cinci profesori. În ce mă priveşte, eu mi-am ales ca primă specialitate Geografia Populaţiei Lumii şi, în auxiliar, studii regionale privind Uniunea Sovietică şi Europa de Est. Aceasta a însemnat studii interdisciplinare… etnice, culturale, politice, geo-politice.

Deci, după ce am luat cursurile reco­mandate şi am acumulat creditele nece­sare, a urmat perioada de pregătire pentru examenul oral, pregătire care se face, în mare parte, pe cont propriu. În cazul meu, aceasta a durat circa opt luni de lecturi şi consultări continue, cu trei profesori din departament. Pot să afirm, fără ezitare, că, în urma acelor lecturi, am devenit într-adevăr un om bine pregătit în domeniile alese. A urmat deci, examenul oral, care a durat două ore şi pe care l-am trecut cu brio. Fiecare asemenea examen e personal. Comisia respectivă se întruneşte doar pentru tine. După acel examen, devii doctorand şi intri într-o altă etapă. Urmează alegerea şi aprobarea subiectului dizerta­ţiei, cercetarea, redactarea şi susţinerea tezei în faţa aceleiaşi comisii de cinci profesori. Şi ca o curiozitate statistică, mai puţin de unu la o mie dintre americani au doctorat şi foarte puţini dintre aceştia şi-au luat doctoratul la una dintre marile universităţi din Statele Unite.

-A.S.: Ce v-a determinat să alegeţi studierea populaţiei Uniunii Sovietice pentru teza de doctorat?

-N.D: Iniţial, am dorit să abordez evoluţia Basarabiei în perioada sovietică, dar profesorul Lewis nu s-a lăsat convins de propunerea mea. În perioada respectivă, în anii ‘70, el primise fonduri private să studieze evoluţia postbelică a întregii populaţii sovietice şi angrenase în studiul său câţiva studenţi avansaţi. Între aceştia, mă aflam şi eu. El a fost cel care mi-a sugerat subiectul tezei, iar eu am acceptat cu condiţia să adaug şi consecinţele etnice ale migrării rural-urbane din URSS. Altfel, a fost un subiect mai greu decât mă aşteptasem, dar care m-a ajutat foarte mult să înţeleg ce se întâmpla în Uniunea Sovietică a acelor ani.

-A.S.: Pe ce documente şi materiale v-aţi bazat pentru alcătuirea tezei?
  – N.D.: Din punct de vedere statistic, m-am bazat pe recensămintele oficiale sovietice din 1959 şi 1970, dar şi pe multe publicaţii, anuare, rapoarte economice regionale sau pe republici, precum şi pe diverse articole şi analize. Majoritatea articolelor şi analizelor consultate erau scrise în limba engleză, iar altele fuseseră traduse din rusă în engleză. Trebuie să mărturisesc că fac parte din generaţia de români care a fost forţată ani de zile să înveţe limba rusă, dar aceasta nu s-a lipit de noi. Ar fi fost totuşi foarte util dacă o învăţam. Am învăţat însă,  cât să mă descurc prin statistici…

În ce priveşte finalizarea lucrării de doctorat, cercetarea şi redactarea ei au durat destul de mult, dar în final am susţinut-o cu succes. Membrii comisiei m-au felicitat şi, în mod neaşteptat pentru mine, l-au felicitate şi pe profesorul Lewis. Menţionez că acesta cunoştea greutăţile prin care trecusem şi m-a susţinut şi m-a încurajat continuu.

AS: Ce elemente noi ori mai puţin cunoscute aţi adus în studiul dvs?

ND: În anii ‘70 ai secolului trecut, Uniunea Sovietică se mai umanizase şi încerca să proiecteze imaginea unei ţări oarecum normale. In urma studiului meu, am ajuns la câteva concluzii noi şi interesante, care nu corespundeau imaginii dorite de Moscova. De exemplu, analiştii oficiali susţineau că migrarea de la sate la oraşe avea loc în două etape. Mai întâi, cei din sate migrau în micile oraşe din apropiere şi în a doua fază plecau de acolo în marile oraşe de pe tot întinsul Uniunii. Poziţia oficială sovietică era contrazisă însă,  de statistici şi de numeroase relatări ale celor care migrau. Concluzia mea a fost că analizele oficiale încercau să ascundă procesul de rusificare a populaţiei şi faptul că erau favorizaţi etnicii ruşi.

Din cercetările mele reieşea că nume­roşi ruşi plecau din satele Rusiei în zone urbane şi industriale de pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Acest fenomen bloca migrarea locală de la sat la oraş şi forţa locuitorii republicilor neruse să migreze la mii de kilometri depărtare de vetrele lor. Am constatat fără echivoc acest lucru în special când m-am concentrat pe Republica Mol­dova. A doua concluzie e de natură principal subiectivă. Citind scurte articole despre viaţa şi activitatea de zi cu zi a oamenilor mi-am dat seama că naţionalităţile din URSS clocoteau de nemulţumire şi urmau să erupă ca un vulcan şi să pună la îndoială însăşi existenţa Uniunii Sovietice. Acest lucru s-a şi întâmplat.

-A.S.: Aţi amintit de Basarabia. Ce s-a întâmplat cu ideea studierii ei?

-N.D.: Subiectul l-am amânat, dar l-am reluat la scurt timp după ce mi-am susţinut doctoratul şi m-am mutat la Washington. Cercetările necesare, editarea manuscri­sului şi găsirea unei edituri care să publice cartea mi-au luat aproape la fel de mult timp, cât îmi luase şi doctoratul. Altfel, cele mai multe cercetări le-am făcut prin subsolurile Bibliotecii Congresului din Washington unde am obţinut acces  nelimitat la resursele instituţiei. Rezultatul a fost cartea Bessarabia and Bukovina, apărută inţial în 1982 la Editura East European Mono­graphs, Columbia University Press, New York. Ulterior, au apărut încă două ediţii revăzute şi îmbogăţite în Statele Unite şi în traducere la Cluj-Napoca şi Chişinău. A fost primul studiu postbelic complet al chestiunii Basarabiei şi a fost foarte bine primit de specialişti. Aşa cum era de aşteptat, în Uniunea Sovietică, inclusiv la Chişinău, cartea a fost vehement criticată.

–A.S.: Aţi avut în America o carieră universitară strălucită, pornind de la New Jersey, până la şcoala de comando a Armatei Americane, plecând apoi în Etiopia la Addis Abeba în 2005-2007. Ce proiecte v-aţi propus şi ce aţi izbândit?

-N.D.: Încep prin exprimarea unei frustrări pe care dumneavoastră o puteţi considera lipsă de modestie. Am avut o carieră mulţumitoare, dar nu strălucită. Reuşita unei cariere nu se măsoară prin părerile altora sau prin poziţia la care ai ajuns. In opinia mea, ea se măsoară prin poziţia potenţială la care ai fi putut ajunge, bazat pe pregătirea şi experienţa ta, dar la care nu ai ajuns pentru că ai fost blocat. De altfel, un prieten român-american, ca şi mine, şi care de asemenea a ajuns într-o funcţie guvernamentală relativ bună, îmi spunea cu un gust amar: “Ei nu m-au angajat pentru ceea ce ştiam eu, ci pentru ceea ce nu ştiau ei, şi ei nu ştiau aproape nimic…”

Privind retrospectiv este limpede că am pornit dezavantajat în cursa pentru afirmare în America. În primul rând a fost vârsta. Ar fi trebuit să ajung în Statele Unite cu vreo cinci ani mai tânăr. Apoi, am fost victima convingerilor mele morale, care nu mi-au permis să fac nici un compromis. Am acuzat comunismul pentru toate tragediile din lume şi mult timp nu am văzut lacunele Americii şi ale Occidentului. În consecinţă, am fost considerat inflexibil şi radical, ceea ce ulterior mi-a blocat orice acces la vreo poziţie de prestigiu şi influenţă.

La Universitatea Paterson din New Jer­sey, unde mi-am început cariera profe­sorală, am fost apreciat de la bun început. Am părăsit însă de bună voie postul, pentru Vocea Americii din Washington, unde mi se oferea posibilitatea unei cariere în serviciul diplomatic american. A fost totuşi o alegere foarte grea, pentru că eram îndrăgostit de meseria de profesor. Dacă rămâneam în învăţământ, aş fi ajuns mult mai departe pe plan academic şi aş fi scris cu siguranţă şi mai multe cărţi. Am ales însă birocraţia guvernamentală şi timp de zece ani m-am înfundat în labirintul ei.

Noroc că la un moment dat mi s-a oferit un post de profesor la o importantă şcoală militară americană şi mi-am refăcut cariera. Am fost numit directorul catedrei de studii Euro-Sovietice al centrului “US Army, JF Kennedy Special Warfare Center and School, din Fort Bragg, Carolina de Nord. Toţi studenţii erau ofiţeri, aveau câte o diplomă universitară şi făceau în plus un curs special (masterat) de pregătire internaţională cu durata de un an de zile. Cei aproape patru ani petrecuţi acolo au fost cei mai fertili ani, din întreaga mea carieră, din punct de vedere al evoluţiei intelectuale.

După trei ani de zile, mi s-a oferit permanentizarea postului, dar începuse Perestroika în Uniunea Sovietică şi am considerat că e mai bine pentru ideile mele să fac ceva pentru ţara noastră. Deci am decis să mă întorc la Washington. A fost a doua oară în viaţa mea când a trebuit să aleg între două variante şi nu am să ştiu niciodată dacă am făcut o alegere bună.

-A.S.: Într-o formulare concentrată, vă rog să sintetizaţi ce satisfacţii şi ce realizări aţi avut ca profesor la o importantă şcoală militară americană?

-N.D.: Am avut imense satisfacţii, atât materiale, dar nu mai puţin morale şi intelectuale.

-A.S.: Pentru că eraţi cunoscut  ca fost deţinut politic în România, ajuns în Lumea libertăţii, aţi simţit că sunteţi urmărit de Securitatea din ţară?

–N.D.: În funcţiile pe care le-am avut, am beneficiat de o anumita protecţie oficială, dar a trebuit să respect şi unele limite de activitate; limite pe care le-am cam încălcat. Pe tot parcursul anilor ‘70 şi ‘80 ai secolului trecut securitatea a urmărit consecvent şi permanent activitatea exilului şi, în special, pe cea a liderilor politici, dar trebuie să recunosc că nu ştiu să se fi făcut nici un act de agresiune fizică împotriva noastră. In perioada aceea, am participat personal la numeroase activităţi ale exilului şi, în mare măsură, le-am chiar iniţiat şi organizat. Când fac această afirmaţie, mă refer la  demonstraţii de stradă, întâlniri confiden­ţiale în mici grupuri, mari întruniri publice, conferinţe, declaraţii, articole de presă şi intervenţii politice la Washington. Ei bine, la multe din aceste activităţi eram urmăriţi îndeaproape şi uneori veneau la noi chiar diplomaţi români să ne convingă, chipurile, că regimul din ţară se schimbase şi că noi, cei plecaţi, ar trebui să fim de partea ţării!?

   –A.S.: Ştiţi de ce îmi amintesc cuvintele acestea despre regimul comunist ? De mesajul cu care şi-a reîntâlnit filosoful Constantin Noica la Paris vechii prieteni, pe  Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran. Când aceştia l-au auzit pe Noica lăudând realizările socialismului din România, i-au replicat că a înnebunit. Ceea ce mă impresionează înainte de toate la dumneavoastră este gândul întors mereu spre ţară, un gând dovedit şi prin titlul dat cărţii Românii şi România între pământ şi cer, având ca prefaţator pe prof. univ. Nicolae G. Drăgulănescu, un temeinic prieten al meu. Care sunt ideile axiale ale crezului dumneavoastră privind România prezentului?

–N.D.: În Constituţia ţării  noastre ar trebui să figureze ca obiective principale: unirea Basarabiei cu ţara-mamă, consolidarea românismului în Transilvania, cultivarea diasporei, integrarea în Uniunea Euro­peană să se facă cu condiţia menţinerii   identităţii şi suveranităţii  şi asigurarea unui loc propriu într-o lume globalizată.  

-A.S.: Propun să ne oprim aici, întrucât asemenea idei ar necesita un spaţiu de discuţie chiar mai larg ca cel ocupat de dialogul nostru de până acum. Ţin să vă mulţumesc, stimate domnule profesor Nicholas Dima, pentru răbdarea cu care mi-aţi răspuns la atât de multe întrebări, care pot face lumină în cugetele cititorilor noştri cu privire la câteva momente mai puţin cunoscute din periplul dumnea­voastră american, atât de spectaculos.

A consemnat prin telefon,
septembrie 2022,
Anca Sîrghie