Printre știri despre băutele celor luați cu arcanul la oaste în Rusia, despre protestele și arestările de acolo, despre cum vom dârdâi la iarnă din cauza crizei energetice s-a strecurat, timidă, și informația despre „Ziua Satului Românesc”. Un fel de „reminder”, ca să ne exprimăm ca la țară. Această găselniță oficializată în 2020 era tot ce-i lipsea satului românesc, împietrit în ulițe nepietruite și ferit de rețelele de apă și canalizare ce ar fi putut altera farmecul secularului veceu amplasat în fundul curții. Toate cele aveau o zi a lor, de la lupta împotriva fumatului până la pisici, așa că nu putea rămâne satul românesc fără sărbătoare. Că majoritatea celor ce locuiesc în mediul rural habar nu au că în ultima duminică din septembrie în România se sărbătorește teoretic Ziua Satului Românesc, e o altă poveste. Am auzit într-un mesaj al premierului niște fraze cioplite în lemnul noduros al unor șabloane mirosind a ladă de zestre, despre rolul important, chiar crucial pe care l-a avut și îl mai are spațiul rural în păstrarea comorilor spirituale ș.a.m.d. Întrebarea e dacă mai există cu adevărat satul românesc. Cele mai multe dintre așezările rurale de la noi nu au rețele de gaz, de apă și canalizare, dar au conexiune la Internet, cum nici în Vest nu găsești. Nu au drumuri asfaltate, dar la porți tronează mașini scumpe, pentru care proprietarii lor ori rudele acestora au transpirat abundent pe șantierele din Germania, Italia, Spania sau Franța. Tradițiile s-au transformat în multe locuri într-un altoi jalnic, supunând vechile obiceiuri unei metamorfoze bizare. Firește, nu trebuie să eliminăm progresul din viața comunităților rurale de dragul conservării traiului din vremea străbunicilor; ar fi nedrept să le cerem celor de la țară să rămână la spălatul rufelor în covată și nu la mașina de spălat, să își calce hainele cu fierul încins pe soba cu lemne, să facă baie în ciubăr (deși asta a devenit o fiță pe la pensiunile agro-turistice) ori să circule cu căruța, nu cu mașina. Nu evoluția acestor oameni și apropierea lor de confortul specific vremurilor în care trăiesc deranjează, ci modul în care sunt luate de-a valma cele vechi și cele noi, așezate în viața de zi cu zi, bătându-se cap în cap. E bine să beneficiezi de serviciile 4G, dar când conexiunea rapidă te poartă amețitor pe aripile comunicării digitale în timp ce te scremi pe străvechiul veceu din lemn, situat la o aruncătură de băț de gardul vecinului, e ceva straniu în imaginea asta. Satul românesc a migrat de-a lungul deceniilor către oraș, iar acum a fost redescoperit de urmașii sătenilor urbanizați în anii '60, '70, '80. Pe ulițele lui mai putem vedea rar pe cineva purtând o ie veche, asortată în chip nefericit la niște adidași din piele ecologică, urmași legitimi ai încălțămintei din mușama. Satul românesc s-a diluat, s-a bulibășit, s-a corcit în vremuri în care o mulțime de netoți, proști făcuți grămadă, inculți și încăpățânați au vrut să revoluționeze administrarea acestei țări, pe care au transformat-o într-un ghiveci cu gust și miros înțepător