Ca să-l accepţi pe Eugen lonescu, românul care a bulversat Franţa şi Europa cu piesele sale de teatru devenit generic "al absurdului", trebuie să încerci să intri în pielea lui. Fănuş Neagu, mergând la el în vizită (el însuşi un ciudat) îmi povestea într-o noapte de iarnă sibiană, la gura sobei de teracotă a casei părin­ţilor mei, că olteanul nu-şi uitase obârşia, înjura birjăreşte şi, discret, îşi pişca de bucă menajera cu nuri. Cinstit să fiu, am văzut piesele lui, jucate la Bucureşti când încă era voie, cu actori de valoare, dar nu m-au impresionat: Scaunele, Rinocerii, Cântăreaţa cheală. Cred că sunt mai prost, din moment ce el a fost primit în Academia Franceză, a fost decorat cu Legiunea de Onoare şi – ca la noi- a fost făcut membru post-mortem al Academiei Româ­ne…Era paradoxal şi cinic: "Luaţi un cerc, mângâiaţi-l şi va deveni vicios; Există lucruri care le vin în min­te chiar şi celor care n-au; Aerul este pur la ţară pentru că ţăranii dorm cu ferestrele închise". France­zii l-au glorificat în viaţă, noi, ca de obicei, l-am recunoscut doar mort. * Un pasaj din jurnalul inedit al lui Marin Preda, 9 iulie 1958, internat în Spitalul Elias, cu o astenie rebelă: "(…) Am fost dus de curen­tul nervilor mei obosiţi unde nu mai am autoritatea de a dori sau nu dori ceva pentru Aurora (soţia lui de atunci – n.i.d.). Trebuie să recunosc că mare ajutor din partea ei în faza premonitorie a bolii n-am primit. Ea afirmă că e ea însăşi bolnavă. O cred. Încep să mă îndo­iesc că există pe lume o femeie cu adevărat sănătoa­să, cu stomacul, cu plămânii, cu ovarele, cu mintea. Bărbaţi se mai găsesc (…)" Se pare că norocul l-a cam ocolit în relaţiile cu femeile, dar, într-un fel, i-a prins bine ca prozator, fiindcă o existenţă de familie lâncedă, mlă­ştinoasă, te moleşeşte ca scriitor. * Dintre vorbele de duh (multe) rămase de la Friedrich Nietzsche, una mă face deseori să zâmbesc: "Cei care dansează sunt consideraţi nebuni de cei care nu aud muzica". * O "definiţie" a limbii: o găsesc la lacov cel din Biblie (3:8), care zice cu îndreptăţire: "Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc…dar limba niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte". Mihai Eminescu spune oarecum contra: "Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere". Pe care să-l crezi? Eu nu-s prea dus la biserică, dar aş înclina să-i dau dreptate evreului. * Şi, fiindcă a venit vorba, statisticienii ne comunică o situa­ţie conform căreia "o femeie foloseşte într-o zi un număr dublu de cuvinte faţă de un bărbat, adică, în medie, 20 de mii, faţă de 10 mii, dar faptul nu trece neapărat ca defect, ci mai degrabă ca o caracteristiccă." Proastă caracteristică! * Clarice Lispector s-a născut în Ucraina, în 1920 şi a murit în 1977 la Rio de Janeiro. Evreică, bineînţeles, împreună cu părinţii, ca să scape de pogromurile vremii, au emigrat în Bra­zilia, unde a devenit, cu timpul, scriitoare. Despre ea am citit că "a fost obsedată de insolubila incongru­enţă dintre înţelegere şi exprimare, constatând pa­radoxal, că înţelegem fără a şti ce am înţeles, că via­ţa e mai sângeroasă decât moartea şi că dispunem de cea mai răutăcioasă dintre libertăti: aceea de a face rău celorlalţi." O constatare corectă.