Mi-au plăcut întotdeauna oamenii cărora trecerea timpului, greutățile, inerentele șubreziri medicale nu le-au îmbătrânit sufletul. Soții Rodica și Mircea Braga au fost, pentru mine (și sunt convins că și pentru mulți alții) modelul de familie pe care cinismul acelor de ceasornic și al calendarului nu au împins-o în ghețarul monotoniei și al plafonării sufletești. Îmi amintesc cu plăcere de discuțiile avute cu acești oameni, în biroul cu pereții „gletuiți” cu cărți, unde mirosul tipăriturilor se amesteca în mod plăcut cu cel al fumului de țigară, dând acestui obicei cu totul și cu totul alte valențe decât cele ale unui viciu obișnuit. Vestea tristă a plecării Rodicăi Braga dintre noi a însemnat nu doar dispariția unui om, ci a unei jumătăți dintr-un reper moral. Ori de câte ori m-am aflat în preajma soților Braga, am inhalat câte o porție zdravănă de optimism, gândindu-mă că în lumea asta pestriță, nebună, plină de vulpoi și lupi flămânzi există și oameni decupați parcă din manualele nescrise de conviețuire armonioasă. Mi-aduc aminte că la început, când doamna Braga folosea apelativul „dumneavoastră” mă simțeam oarecum stânjenit. Am înțeles însă destul de repede că tot comportamentul lor izvora dintr-o noblețe sufletească și intelectuală, dintr-un soi de spirit boem sănătos. Felul în care își vorbeau unul altuia, în care se priveau, în care aveau grijă unul de celălalt, după o viață petrecută împreună, după decenii în care nu au dat voie plictisului zbârcit să-și facă sălaș în relația lor, înseamnă pentru cei ce i-au cunoscut, i-au privit și ascultat cu ochii și urechile sufletului, un model. Nu i-am auzit niciodată pe acești oameni enunțând răutăți la adresa cuiva, performanță destul de greu de atins în vremurile noastre (aș fi ipocrit să nu recunosc că uneori mie mi-o ia gura pe dinainte și spun lucruri pe care poate le regret mai târziu). De ce am vorbit azi despre toate aceste lucruri? Nu doar pentru că Rodica Braga a plecat dintre noi discret, așa cum a trăit, ci și pentru că societatea noastră, lumea zăludă în care bâjbâim sunt tot mai sărace în oameni care știu să soarbă viața frumos, să-și respecte semenii, să croșeteze împreună veșminte ce țin de cald sufletului. Îmi plac oamenii pe care unii îi cataloghează „de modă veche”, pentru că de prea multe ori moda nouă vine la pachet cu sălbăticia, cu dărâmarea valorilor trainice, cu absența nemotivată a generozității. Cu siguranță, Dumnezeu o va ocroti pe Rodica Braga în Împărăția Sa pentru că asta e soarta unui suflet ales și îi va da putere profesorului Mircea Braga să răspândească aceeași lumină și căldură cât pentru doi, așa cum a făcut-o împreună cu soția sa decenii la rând.