Sunt lucruri în istoria României de care nu prea avem de ce fii mândri. Scăpări de demnitate, osificări în alianțe pierdute, scăderi de morală socială. Și toate popoarele au în construcția lor astfel de răni, de răni deschise. Unii le recunosc. Alții le neagă ori le afișează numai când este cazul. E limpede că pentru noi lauda cu neputințele noastre ori neatenta chivernisire a binelui, ipohondria la sănătatea sufletească și excesul de încredere în magii- în detrimentul marilor minuni- șmechereala ori șpăguiala pe orice sens al căii de acces spre drepturi reale sunt racile grele. Nu-i altfel la alții, repet. Dar asta nu ne face mai buni. Mai  atenți la multele daruri prin care Dumnezeu ne-a înnobilat. Până în Duminica aceasta nu m-am gândit însă să vă rog să citiți atent Calendarul Creștin. Nu la caseta cu cifrele ci cu numele, cu oamenii pomeniți. Poate așa vom învăța și să gândim mai atent la darurile creștinismului românesc. Dintre care cel dintâi e darul prezenței Sfinților cu cetățenie comună cu noi.

Voievozi ori ostași, femei tinere ori distinse jupânese, mame ori surori, monahi și monahii, arhierei, preoți și comunități întregi de credincioși, uneori tineri și copii,  alcătuiesc Cerul României. Un Cer deschis către noi, din care curg puținele noastre bucurii. M-am întrebat dese ori în ce cheie înțelegem că ei sunt cu noi, uneori când noi înșine nu mai suntem cu noi, când noi înșine ne manifestăm împotriva noastră, trăim împotriva noastră.  Cândva au boierit ori oierit printre noi, au căznit trupul lor în martiraj ori în asceze prelungite, au crescut cu sângele lor bujorii de smerenie de pe coastele de Lumină ale Bisericii. Poieni de sfinți. Unii cunoscuți cu numele, alții necunoscuți cu nevoința și numele lor. Dar toți, absolut toți pomeniți în Duminica în care prăznuim roda Duhului Sfânt în viața de duh  și viața de trup a României.

Oricât de paradoxal vi s-ar părea unii dintre cei pe care-i pomenim în Duminica Sfinților Români ne-au fost contemporani, ori aproape de noi în istorie. Căci nu este hat de istorie în care să nu ne fi dăruit Hristos rodire pre limbă românească, asemeni unei înfloriri de vale și aprinderi de cer. Unii concomitenți în istorie și uneori aflați în conflicte care păreau ireconciliabile- a se vedea teribilul caz Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanu- alții păstrați în memorie ca academii duhovnicești- Neagoe Basarab ori Gheorghe de la Cernica, Vasile de la Poiana Mărului ori Teodora de la Sihla. Alții ca niște cruci ridicate pe colnicul începuturilor Neamului, acestei construcții demne și transparente în sângele bătăliilor, de care fugim acum ca de o rușine. Fără rușine.

Alții ne-au ținut vie limba română. Biserica a „conservat” în Sinaxarul ei poeții dintâi și cei dintâi traducători. Să luăm numai exemplul Sfinților Ioan Casian și Gherman de Dobrogea, de care Occidentul încă se încântă, pe cel dintâi punându-l început monahismului tărâmului dinspre mări. Iluștrii necunoscuți pentru studenții în finețuri literare ori pentru istoricii crescuți în școlile demitizării istorice. Sau Sfântul Sava Gotul cel care se întoarce să moară într-un sat de pe lângă Museos (Buzăul de azi) ca să nu-și lase copii din școala catehumenală singuri pradă barbariei năvălitorilor. Sau cel dintâi exemplu de școală- Epictet și Astion- în care jertfa rodește în alt țărm al așteptării. Părinții tânărului învățăcel purtând, departe, în altă cetate, sămânța creștinismului stropit cu sângele fiului. Ori acestea sunt pătimirile știute. Cum știuți ne sunt unii dintre episcopii creatori de viață duhovnicească la gurile Dunării ori sub coamele împădurite ale Carpaților, preoții și comunitățile lor luptătoare pentru demnitatea de a rămâne creștini. Cum au și rămas.

Am ascultat în ultimii ani inepții despre Biserică și Sfinți cum nu cred că  s-au rostit vreodată în istoria noastră. Ironii nătânge, miștouri inepte și lamentabile perorații împotriva unei Biserici pe care nu o cunosc, a cărei istorie au ispitit-o doar în lecturi de cancan și au jucat-o în tripourile intereselor infecunde ale unei modernizări incongruente. Culmea este că la unii au prins. La cei asemenea lor. Care confundă lipsa lor de scrupule și inteligență emoțională cu lipsa unui neam întreg. Priviți la modelul propus ca răspuns iubirii de Țară și înțelegeți că nu au nici o soluție. Nici intelectuală și nici rațional-practică. Unde Dumnezeu lipsește,  lipsește creativitatea și bunul simț, singurele motoare prin care o Țară, oricare ar fi ea, merge mai departe. Drept este că și luarea Numelui lui Dumnezeu și cârpeala cu sfinți a celor care caută să subordoneze creștinismul ideologiei lor este la fel de periculoasă. Dacă nu chiar mai rea. Căci ucide rezerva de Duh a unui Neam. O scelerează, ucigând viața adevărată.

Poate de aceea ni se îngăduie Duminica Sfinților Români. Ca o lecție deschisă peste o rană deschisă. În anii din urmă forța ne-a venit din lanțurile în care au fost încătușați ai noștri, frați și surori, în numele unei ideologii repezite în a ucide, a minți, a fura și a umili până în os orice urmă de creștinism. La suprafață păreau învingători așa cum par latifundiarii de astăzi peste pământurile furate hapsân de la bieții bătrâni, cum par analfabeții cu ifose de oameni ai democrației asupra celor care gândesc și nu copiază, care confundă munca decentă cu jaful ori iubirea de popor cu populismul deșănțat, care joacă Hora Unirii în pompe de benzină după ce ne-am ținut gura, vinovați, la înstrăinarea petrolului românesc. Tainița Temnițelor a scos la iveală rubinele rezistenței. Indiferent de confesiune, indiferent de limbă ori orientare politică, cei Chemați au ieșit cu fruntea sus dintr-un Neam îngenuncheat prin puterea iudelor și năpârcilor. Uneori se întorc acasă, în Casa noastră, aprinzând candela unei rugăciuni cuminți în inima unui Neam care și-a risipit cumințenia pe arginții trădării, instigării la mizerie și jaf. De aceea este importantă Duminica aceasta. Ca o oglindire în izvoarele limpezi ale istoriei datorită căreia mai existăm.

Pe străzi, sunt convins, trec zilnic pe lângă noi sfinți anonimi. Știuți numai de Dumnezeu, tăinuiți nouă ca să nu-i lătrăm, să nu-i scuipăm cu lehamitea cea de toate zilele. Taina Sfinților e fără sfârșit în vreme ce răutatea ieftină are sfârșitul în sine însăși. Țineți inima sus! Sfinții calcă, după modul lui Hristos de a fi. Cu moartea pe moarte…