Ceea ce fac ruşii – în jur de 80% dintre cei care gândesc pe stilul vechi, e firesc. E modul pământean de exprimare, înaintea cuvintelor comandate şi, imediat executate, în modul cazon şi inspirat din asasinarea cuvintelor celor care s-au gândit să le rostească.

                             ***

Suntem trişti între hotarele gravitaţiei istoriei. Atât de searbădă şi închipuită, după ce i-a trecut vremea, şi suntem trişti pentru că nu ştim să uităm ceea ce ne aşteaptă. Totul se raportează (câteodată, se reportează) şi nu e vreme de panică: am acumulat convingeri şi percepţii, sau îngenunchiem din curiozitate, s-ar putea să ne salvăm memoria prin disciplina, ritualică, a uitării impuse şi asumată – într-un cuvânt fără perspectivă, existăm prin graţia patologică a spiritului alternativ cu cinismul dintr-o rugăciune aflată în transa limbajului complicitar cu tăcerea vorbirii.

Ne încurcăm şi ne place să fim nedefiniţi într-o singură memorie acceptată: muţenie. E complicată, dar mai sigură decât memoria fără valoarea adăugată prin introspecţii şi uitări reasamblate, dictate sau ideologice, terestre prin motivaţia puterii şi nimeni nu mai ştie să se încline între îngenunchierile timpului, unde riscul este mai mare decât convingerea dinafara tăcerii. Spusă şi repetată, recitită – şi aşa s-ar putea să aflăm că am existat. Pe vremea când inventam rugăciuni, prin mecanica trupului în faţa unei icoane sărutate printre murmurii buzelor întredeschise, atât cât i-ar trebui memoriei să respire…

Aşa ne trebuie şi nici nu suntem convinşi că s-ar putea să facem parte din valoarea adăugată unei memorii uitate. După încă 100 de zile vom fi deja obosiţi şi, din perspectiva trecutului numerologic, vom tăcea în aceeaşi rugăciune – ca un semn dins naştere, pe care îl ascundem şi-l purtăm ca un talisman al muţeniei.