Era în vremea când întunericul înnourat şi ploios al nopţii prinsese a pleca fugărit şi împins de la spate de grăbita lumină sclipitoare a zilei care venea voioasă, parcă dintr-o altă îndepărtată lume. Biruisem urcuşul cărăruii înnoroite a dealului abrupt de deasupra satelor Veseud şi Vărd, iar acum alunecam către Valea Olbocului şi a Sărăturilor, având coasa pe spinare, iar traista cu merinde agăţată de mânerul ei de lemn. Departe, în zare, imensul disc rotund şi auriu al Soarelui se ridica tot mai sus, luminând covorul verzui şi albicios al oilor la păscut, urmând să fie mânate în strunga stânii, ca ciobanii să le mulgă. Baciul turmei mă fluieră prelung, făcându-mi semn prietenesc cu mâna, vrând să-mi ureze "Bună dimineaţa". Îmi pun ulciorul cu apa rece de izvor la umbra răcoroasă a unui păr pădureţ, iar traista, ţigările Plugarul, lemnuţele (chibriturile) şi pulovărul pe ciotul unei grinzi a colibei cosaşilor şi ciurdarilor de vite. Începând de pe frunte încep să-mi fac sfântul semn al Crucii, după care rostesc "Doamne, ajută-mă". Scot din "cute" gresia umezită şi o plimb apăsat de-a lungul ascuţişului tăios al coasei. În verdele înflorat al trifoiului culcat la pământ de furtuna din noaptea abia încheiată, îmi croiesc cu greu începutul celei dintâi brazde, lată cât braţele şi picioarele mele scurte. Încărcat de apa ploii şi de roua dimineţii, trifoiul pare greu ca o feldără de cucuruz, iar coasa se afundă în verdele lui înflorat până dincolo de prăsele. Mă opresc din lucru doar o ţâră pentru a măsura, cu pasul, cam câte brazde am de cosit. Maxim şase, a câte 35 de metri lungime fiecare. Gândesc că-i bine. Astfel încât să  termin cositul până când arătătorul limbii clopotului ceasului din turnul bisericii saşilor Agnitei va anunţa sosirea orelor amiezii. Şi chiar aşa aveau să se petreacă lucrurile. Drept urmare, trag din sticluţa de un "deţ" (100 ml) o duşcă de ţuică de prune, după care şăd pe un maldăr de iarbă zvântată şi prind a îmbuca dintr-o felie zdravănă de pită de casă, asortată cu câteva creste de slănină afumată; cu o ceapă verde de grădină; cu feliuţele a două-trei ridichi de lună, iar la sfârşit cu o dărabă bună de telemea din lapte de oaie, sărată ca ocna. Numai bună pentru a-mi clăti şi răcori gura cu apa rece din ulciorul de lut ars al olarilor din Saschizul Sighişoarei. Fac o mică pernă sub cap din pulovărul din lână, croşetat şi făcut cadou, în urmă cu patru ani, de fosta mea colegă de  şcoală primară, avându-l ca învăţător pe omenosul dascăl Nicolae Niţescu. Mă intind la umbra rară a părului, de unde privesc înaltul senin al Cerului, de deasupra piscurilor înzăpezite ale Munţilor Făgăraş. Se aud bubuituri de tunuri, venite dinspre Poligonul Militar al Cincului. Le văzusem ieri, trecând prin satele Dealu Frumos şi Merghindeal. Cineva, mai în vârstă, din mulţimea de gură-cască, zicea că acel om chipeş, din limuzina rusească decapotată, ar fi generalul-ministru de război Emil Bodnăraş, iar omul brunet, de lângă el, cu pălărie pe cap, ar fi conducătorul Partidului Municitoresc Român, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu Dej. După o vreme mă surprind că am aţipit şi că am dormit odihnitor, precum un om obosit şi nu tocmai prost la minte. Degrabă mă apuc, cu furca, luată din colibă, să împrăştiu brazdele, după care pornesc să fac calea-întoarsă spre acasă, pentru a aştepta cu poarta larg deschisă să intre în curte bivoliţele noastre, venite cu ciurda din păşunea "Dealului Văii Stricaţilor" şi a cărăruţei lăptarilor-târgoveţi ai satului Coveş. 
NOTĂ: Precizez că este doar o scurtă scriere autobiografică, "împrumutată" din amintirile tinereţii mele. Când se petreceau toate aceste plăcute amintiri era ca şi acum, aproape de sfârşit de lună mai, însă a îndepărtatului an 1950. Noi locuiam pe actuala stradă Mihai Viteazu la numărul 70 şi eram un fel, "înfiaţi" ai ospitalierei familii a cismarului-calfă Weber Hans. Peste încă zece ani, fie iertatul meu bun şi harnic tată este nevoit să intre în CAP, iar cei trei copii ai săi pleacă fiecare pe unde apucă. Regretatul meu frate, cu 4 ani mai mare, Vasile, ucenic la cismăria unchiului Naicu Gavril şi mătuşii Niţa; regretata mea soră, cu 2 ani mai mare decât mine, Victoriţa, tricoteză la Fabrica de Ciorapi, iar eu, acum, în etate de 87 de ani şi 3 luni, având doar 4 clase şcolare, îmi vând mulţimile de iepuri şi porumbei şi plec la Şcoala de Minerit Aurifer din Crişcioriul-Bradului Munţilor Apuseni.