Gândurile și preocupările adolescentului Ion Agârbiceanu, le regăsim tot în cap. „Mărturisiri”: «Între 14-18 ani am crescut în puterile spirituale, preocupat de probleme de gîndire, estetice, morale, în aşa măsură, încît aproape mi se închisese sufletul pentru frumuseţile naturii. În vacanţă colindam cu ziua de cap pădurile, cîmpurile, dar mereu cu gîndul departe, chinuit de probleme. Mi-aduc aminte că în cele 4-5 vacanţe mari, din anii ultimi de liceu, doar de două sau trei ori m-am dus pînă-n Măgura mare, anume să văd asfinţitul soarelui în stîncile de aur roşu al Munţilor Apuseni. Neliniştile vieţii sexuale, neclare, tulburătoare, tot de la această vîrstă mi se înfăţişează, mai întîi într-un sentiment de adorare a fetiţelor de la internatul şcolii secundare din Blaj, nu a uneia, a tuturor. Îmi lăsau senzaţia unor fiinţe deosebite, cu totul streine şi altfel decît noi băieţii.

Le înconjura misterul, o aromă deosebită care părea că umple şi grădina în care le auzeam cîntînd, şi le vedeam, printre arbori, jucîndu-se în rochiţele lor minunate. Şi-mi părea că toate sînt frumoase. Cred că nu am vorbit totuşi nici cu trei din ele cîtă vreme am fost la liceu. Trăiam retras şi eram mereu timid. Nu ştiam ce-i timiditatea numai cînd trebuia să răspund în clasă, în slujba ce-o aveam acum. Iar în relaţiile cu oamenii mi se deschidea gura şi eram cutezător numai după ce beam un pahar cu vin. Căci de pe la 17 ani beam uneori cîte un kg, două de vin cu colegii, acasă sau bine ascunşi în vrun birt.

Cu fumatul mă obişnuisem de mult. În acest răstimp, am avut simpatii mai pronunţate, dar trecătoare şi numai de la distanţă, pentru vreo două fetişcane. Dar instinctele vieţii sexuale s-au apropiat apoi cu neliniştea lor nu numai în această formă mistică. Am avut de furcă cu ele; mă întristau şi mă coborau în faţa conştiinţei, a propriei mele judecăţi. Mai uşor, mai curat, mai liber mă simţeam şi acum în mijlocul naturii, deşi nu mai era libertatea şi risipirea din prima copilărie. Pe lîngă eternele probleme ale existenţei, dădea acum năvală să-şi afle explicarea legea binelui şi a răului. Originea răului, în noi şi în lume. Ultimii trei ani de liceu şi cei dintîi doi ani de teologie au purtat pecetea unui zbucium sufletesc continuu, în căutarea unui punct de reazim, a unui înţeles pentru viaţa mea şi a lumii. Au fost zile, luni şi ani trişti şi grei. Nu mă gîndesc bucuros la ei. Cercurile luminoase în această mare întunecată se formau numai prin cufundarea în studiu, sau în vro lectură ce mă absorbea şi făcea să-mi uit de mine, de gîndurile şi frămîntările mele. De cînd am început a gîndi logic, nu mă puteam încredinţa asupra adevărurilor de credinţă în care am crescut. Nu era o totală negare, sau necredinţă, dar nici o siguranţă. Starea spiritului cea mai primejdioasă. Educaţia şi practica religioasă de acasă, din şcoala secundară, din cei doi ani de universitate, trăind în seminar şi disciplină catolică, nu mi-au putut ajuta să-mi birui nesiguranţa. Dimpotrivă: în seminar ajunsesem să critic multe din practicile religioase catolice, învinuind în mine şi în faţa altora de ipocrizie religioasă pe superiori şi colegi. Nu credeam în ele, nu mă puteam obicinui cu ele. În primul an de teologie am scris tatei că mă întorc acasă. Anul al doilea, tot aşa de greu, de neliniştit şi fără o zare de lumină. Intrînd în seminar, n-am mai citit literatură. Nici nu aveam la îndemînă decît cîteva ziare româneşti. (…) Biblioteca celor 15 clerici români cîţi erau acolo se compunea din cărţi bisericeşti şi puţine istorice. Dar îmi dădea de lucru însuşi studiul, în latineşte, al doctrinelor teologice. Toate materiile, afară de logică, psihologie şi metafizică, îmi părură absurde în primii doi ani. Toate presupuneau ca temei credinţa, convingerea sinceră şi intimă în existenţa lui Dumnezeu şi în existenţa sufletului nemuritor al omului. Fără această convingere, tot studiul teologiei era într-adevăr o absurditate. După cinci ani de frămîntare, de zbucium, de pesimism, încolţit şi de neliniştile instinctului sexual, marea revelaţie a venit dintr-o dată, într-o clipă, fără să ştiu că aş fi pregătit-o prin ceva. (…) Fericirea aceasta, cea mai mare din viaţa mea, a mai fost tulburată vreo jumătate de an de un singur lucru: descoperirea, conştiinţa de mine cel spiritual, deosebit de materie, fusese atît de zguduitoare, încît mereu eram atras să privesc în mine însumi, să separ cele două firi din mine. Am băgat repede de seamă că această privire lăuntrică prea stăruitoare, prea cutezătoare, pînă la suprafaţa inconştientului, nu-i sănătoasă. Ajunsesem nervos, nu puteam dormi. Credeam că eram bolnav de nervi, că fenomenul nu s-a mai petrecut cu altcineva, că e ceva împotriva firii. Încordarea voinţii nu mi-a fost deajuns să nu mai privesc în prăpastia spiritului propriu. Atunci am luat în ajutor rugăciunea. Cred că era întîia rugăciune conştientă. Către unul pe care acum îl ştiam, de la unul care acum se cunoştea. M-am rugat zilnic, săptămîni de-a rîndul, pînă ce am biruit cu desăvîrşire acea închinare bolnăvicioasă care începuse. De-acum eram cu totul mîntuit: bucuros de viaţă, împăcat, tare, gata de muncă şi de luptă. Îmi venea să îmbrăţişez pe toată lumea. Toţi superiorii, toţi colegii mi-au devenit simpatici. Nu mai eram preocupat de scăderile altora, eram gata să explic slăbiciunile tuturora, să iert. Începu să-mi fie drag şi milă de oameni. (…) De la ajungerea la lumină, la siguranţă şi la pace, mi-a plăcut seminarul, mi-au plăcut toate slujbele, studiul teologiei. Şi am regretat cînd s-au împlinit cei patru ani. Mi-aduc aminte de o singură mare zguduire, pricinuită de-o lectură bisericească. Era o cuvîntare asupra numărului celui puţin al aleşilor, cred că de Fenelon. Ea m-a revoltat în aceeaşi vreme şi n-am citit-o pînă la sfîrşit.* Volume de literatură română sau streină n-am citit cîtă vreme am fost în seminar. Nu aveam la îndemînă, dar nu aveam nici timp. Citeam însă ziarele româneşti şi două-trei reviste în timpul liber. Era mult de studiat pentru cursuri, apoi multe acte de pietate, devoţiuni religioase ne umpleau ceasurile zilei. Seara la ceasurile 9 trebuia să fim în dormitor pentru a ne putea scula dimineaţa la 5 şi jumătate. În anii cei doi dintîi de teologie mai trimiteam din Blaj încercări de versuri, acestea cu nuanţe din preocupările mele spirituale, acum. Ba unele aveau nuanţe satirice. Îmi aduc aminte de versurile: „În lături, Aristot, şi tu, Virgile,/ Azi fetele sînt universitare,/ O Xenofoană văd între copile”. În anul al treilea, cred, citisem un volum de schiţe umoristice scris de Virgil Oniţiu, fostul director al liceului din Braşov. Le publicase sub pseudonimul „Sorcova”. Umorul lor mi-a plăcut aşa de mult, încît întîia proză pe care am scris-o erau schiţe în felul celor citite, satirice, umoristice, şi le-am publicat într-o serie de foiletoane în ziarul Drapelul din Lugoj, redactat de Valeriu Branişte, sub pseudonimul „Potcoavă”, cred că prin anii 1902-1903 (notă: colaborarea la acest ziar începe cu numărul din martie 1902 şi continuă şi în anul 1903). Într-una din schiţe făceam – în linii exagerate – portretul unui coleg de seminar român, şi el, citindu-l, s-a recunoscut şi s-a înfuriat aşa de rău, încît era să mă bată.

Niciodată nu mi-am dat seama cum şi cînd observ lumea din jurul meu. Am impresia că senzaţiile şi impresiile s-au scurs şi se scurg în spiritul meu în chip inconştient, într-un mod oarecare firesc, aşa cum auzim ori vedem. Din păţania cu acel coleg mi-am dat mai întîi seama că trăiesc şi observ realitatea. Tot în acest răstimp am publicat cîteva poezii şi în „Semănătorul”, între care „Legenda slavă”, care mi-aduc aminte că începea aşa: „Sus în palat sînt capete pierdute/ Şi sfetnicii şi-ai oştii ghinărari,/ Iar împăratul de trei zile mute,/ Înţepenit în tronu-i de stejar; / De-un crai, duşman hain, venit-a veste,/ Şi-i el bătrîn, prea tînăr fiul este”».

(va urma)