Între intelectualii de vază ai României l-aş include, fără zăbavă, pe Nicolae Aurelian Steinhardt (1912-1989), fiul inginerului şi arhitectului Oscar Steinhardt, evreu autentic, director al Fabricii de mobilă şi cherestea care îi purta numele. La liceu, deşi era de religie mozaică, a urmat cursurile de re­ligie ortodoxă. Preotul Georgescu-Silvestru, care le ţinea orele, nu o dată le-a spus elevilor săi: "Decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, cum e Nicu Steinhardt". Inteligent, cultivat, educat, cu reale aptitudini literare, a fost coleg şi prieten de presă cu Noica, Eliade, Arşavir şi Haig Acterian, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, doctor în drept consti­tuţional, pe vremea când plagiatul era o ruşine in­comensurabilă. Provenind dintr-o familie bine situ­ată material, a călătorit prin mai toate ţările Eu­ropei. Ca şi alţii, a pătimit şi în timpul lui Antonescu-Sima, ca evreu, şi în timpul comuniştilor, ca mulţi alţi intelectuali "cu bube". În 1960, în închi­soarea Jilava, a fost botezat creştineşte de un preot basarabean. În 1964 a fost eliberat, când cu decretul de graţiere a tuturor "deţinuţilor politici". A reintrat în rândul scriitorilor, dar şi-a realizat şi un gând al lui mai vechi, retrăgându-se la Mănăstirea Ro­hia ca bibliotecar. În august 1980 a fost tuns în mo­nahism. A fost perioada lui cea mai prolifică, literar vorbind. Dacă n-aţi citit "Jurnalul fericirii", vă suge­rez să-l parcurgeţi, cu răgaz, fără grabă şi să meditaţi alături de autorul său. Eu vă ofer câteva vorbe de-ale "fratelui Nicolae", numele lui după ce s-a călugărit: "Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim blânzi, buni, cinstiţi, dar nu tâmpiţi (Dacă aşa  ne-a făcut Taică-său!?)nid. Curajul e taina finală: învinge acela care este dispus să moară; Să nu facem răul, dar nici binele cu sila; Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede el în tine; Numai când facem binele dobândim ceea ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea, bunurile supreme; Vreau să trăiesc fiind bol­nav sau să mor din senin în clipa de sănătate nebănuită” (Aici nu-s de acord cu înţeleptul). * Cu "intelectualii" americani contemporani nu prea suntem pe aceeaşi lungime de undă. Tocmai de aceea nu am cunoscut-o pe Jane McGonigal (n. 1977), cu doctorat în "studii de performanţă" la Universitatea Berkeley, California. A fost prin­tre primii care a studiat jocurile pe computer şi vi­deo, în mare vogă acum. Ea crede că: "Realitatea este compromisă. Creatorii de jocuri video o pot restabili”. Pentru mine, în niciun caz! * Când mă uit, rar, la tv, îmi dau seama că majoritatea politicienilor (?) invitaţi la tac­lale fac parte din galeria celor care mor prea târziu. Vorbesc verzi şi uscate, bazându-se pe uitarea sau nepă­sarea bătrânilor şi pe ignoranţa tinerilor. (Pe aceştia din urmă nu-i pot blama, pentru că nici generaţia mea n-a fost mai brează şi-constat acum, cu bucurie-că bine a făcut ţinându-se cât mai departe de politruci agramaţi, infatuaţi, mândri în costumele lor "sare şi piper”, care, pe unii stăteau precum pe cuier). * Şi apropo de codobaturile care se-nfoaie pe ecrane, multă lume ştie că au teh­nica glisării graţioase, cu mici excepţii intrând în con­ştiinţa publicului prin patul patronului libidinos şi impotent, directorului aflat la vârsta critică, realiza­torului sătul de nevastă, aflată în concediu de materni­tate sau a electricienilor mereu dispuşi la o coţăială prin culise. Dacă nu mă credeţi, umblaţi prin biografiile "celebrităţilor" din regnul feminin televizat.